Mihaela MIRON-FULEA - Asupra teoriei predicatelor denominative (pag. 77-86)
Prezentul articol se constituie într-o reflecție critică asupra ipotezei teoretice lansate de Kleiber (1981) conform căreia sensul numelor proprii este o abreviere a predicatului de denominație a fi numit /N/(x). Demersul autoarei se integrează într-o perspectivă cumulativă: decelarea punctelor forte și a celor slabe ale teoriei predicatului de denominație nu este gândită ca o diagnoză rigidă a puterii argumentative a sistemului propus de Kleiber în 1981. Dimpotrivă, e o modalitate eficientă de construire a propriului model teoretic, prin confruntarea cu dificultățile reținute și prin identificarea pistelor pertinente de cercetare. Teza fundamentală este că nu sensul este un predicat, ci numele propriu ca item lexical este un predicat nominal denominativ: el adună, în interiorul unei clase referenţiale nonvide, virtuale şi deschise, ocurenţe individuale (sau discrete) concepute ca particulari posedând aceeaşi trăsătură denominativă a se numi /N/(x), dobândită graţie unei convenţii particulare de atribuire a numelui. Sensul, ca principiu generator al clasei referenţiale, nu este echivalentul parafrazei denominative a se numi /N/(x), deşi trăsătura de denominaţie aparţine conţinutului semantic al numelor proprii. Trăsătura denominativă a fi numit /N/(x) este presupusă și nu asertată de numele propriu: ea corespunde actului performativ originar de numire (Eu te numesc Np) și se instituie într-o condiție de utilizare a numelui (condiția de denominație prealabilă). Sensul numelor proprii, definit ca ansamblu al condiţiilor sale de utilizare, conţine trei presupoziţii semantice: presupoziţia de existenţă a unei clase referenţiale nonvide, virtuale şi deschise (responsabilă de calitatea lor de predicate nominale); presupoziţia de unicitate a referenţilor discreţi (răspunzătoare de statutul ontologic de particulari al ocurenţelor individuale) și presupoziţia de denominaţie prealabilă (responsabilă de constituirea clasei referenţiale). Prima presupoziţie semantică aduce numele propriu în proximitatea substantivelor categorematice individuante. Celelalte două presupoziţii disting numele propriu de numele comun ai cărui referenţi nu sunt niciodată surprinşi ca particulari: ei nu constituie, în mod individual, obiectul unui act prealabil de numire. Pentru numele comun, desemnarea se realizează printr-o convenţie denominativă generală. În schimb, pentru numele propriu, desemnarea implică, dincolo de prezenţa unei convenţii generale, existenţa prealabilă a unor convenţii denominative particulare.