Mihaela Miron-Fulea -
Numele proprii şi trăsătura de denominaţie prealabilă
(pag. 11-24)
Prezentul studiu vizează să demonstreze pertinenţa teoretică a noțiunii de trăsătură de denominație prealabilă pentru construirea unei model de interpretare a conţinutului semantic al numelor proprii. Autoarea optează pentru un demers analitic contrastiv axat pe examinarea critică a tezei propuse de Kleiber (1994), conform căreia denominaţia nu este o proprietate esenţială decât pentru Np modificate, nu şi pentru cele nemodificate. Consecinţa imediată: tratarea neunitară a Np, prin corelarea opoziției Np modificat/ Np nemodificat cu opoziția sens denominativ descriptiv (vericondiţional) / sens denominativ instrucțional (nonvericondiţional). Prin contrast, autoarea propune o abordare unitară a sensului numelor proprii, proiectat la nivelul limbii ca ansamblu al condiţiilor prealabile de utilizare. Astfel, numele propriu (ca unitate a sistemului lingvistic şi, implicit, în absența oricărei utilizări discursive) este un predicat nominal care adună, în interiorul unei clase referenţiale nonvide, virtuale şi deschise, ocurențe individuale (sau discrete) concepute ca particulari posedând aceeaşi trăsătură denominativă a se numi /N/, dobândită grație unei convenţii particulare de numire. Trăsătura denominativă, departe de a nu fi esenţială, se instituie într-o condiţie prealabilă de utilizare, în măsura în care orice actualizare discursivă a numelui propriu- modificat sau nemodificat, în poziţie referenţială sau predicativă - va trimite la actul performativ originar de numire eu te numesc /N/. În alti termeni, presupoziţia de denominație prealabilă este integrată în conținutul semantic al numelor proprii.