Otilia Carmen Cojan - La problematique de la mort dans l’oeuvre de Jacques Chessex
(pag. 57-66)
Fie că este vorba de filosofie, religie sau literatură, chestiunea morţii încă mai este un subiect de interes în zilele noastre pentru adâncimea ei şi multitudinea de sensuri ce-i sunt atribuite în interpretări. Considerată un fapt de viaţă, o provocare a vieţii sau un final întrevăzut încă de la naştere, moartea pare să afirme că existenţa umană îi este doar preambul. Filosofi şi scriitori precum Confucius, Henri Bergson, Martin Heidegger, Jean Paul Sartre, John Milton, sau pictori precum Paul Gauguin, Johann Heinrich Füssli şi Hieronymus Bosch au creat nenumărate reprezentări ale morţii, chiar dacă au avut viziuni diferite asupra subiectului. Pentru scriitorul elveţian de expresie reto-romană Jacques Chessex (1934-2009) moartea reprezintă pierderea limitelor impuse de existenţă, chiar posibilitatea de a fi în afara timpului, regretului, amintirii şi memoriei, finalul perioadei imperfecte care este viaţa, trecerea către Infinit. Moartea este privită drept absenţă, şi conform unei idei împrumutate de la Jankélévitch ea reprezintă vidul infinit al eternităţii. Dar această absenţă nu este sursa temerii, ci mai degrabă aduce seninătatea minţii / spiritului. Durerea morţii este de fapt suferinţa celorlalţi care rămân în viaţă şi trebuie să accepte pierderea celor dragi, obişnuindu-se cu situaţia. Mai apare în operele lui Jacques Chessex şi atitudinea de rebeliune, dar aceasta este rapid suprimată de conştiinţa păcatului originar care azvârle omul în braţele sorţii. Un caz special este acela al sinuciderii, care în viziunea scriitorului constituie singurul moment când omul are posibilitatea să-şi controleze viaţa, chiar dacă doar pentru câteva clipe.