Alexandru Cizek - Consideraţii privind imaginea exilatului Ovidius în literatura medievală
(pag. 91-106)
În literatura latină medievală există cel puţin trei imagini ale exilatului Ovidius, inspirate de cele mai des citate şi cele mai imitate poeme ale sale. În evul mediu timpuriu, poeţii carolingieni, ca Theodulph de Orléans, Ermoldus Nigellus, Walafrid Strabo şi, mai târziu, Godescalc de Orbais, Hildebert de Lavardin, care au suferit persecuţii din partea suveranilor sau prelaţilor, au fost identificaţi ori s-au identificat ei înşişi cu poetul antic exilat. În secolul al XII-lea, prelatul şi poetul Baudri de Bourgeuil a compus scrisorile pseudo-ovidiene Florus Ovidio şi Ovidius Floro din informaţii biografice luate din Tristia şi Pontica conturând o imagine deja „medievalizată” a lui Ovidius, adaptată spiritului timpului. El dovedeşte de asemenea o remarcabilă congenialitate artistică şi temperamentală cu poetul antic. Unele interpretări literare la Tristia şi Pontica, din secolele XII-XIII, venind în special de la şcolile din mănăstirile germane sudice, ca cele de la Benedictbeuren (unde se scria aproape contemporan codexul cu Carmina Burana) sau Tegernsee, faimoasă pentru cercul său literar, au atribuit drept cauză principală a exilării lui Ovidius aventura sa adulterină cu Livia. În una dintre ele Livia a fost identificată cu Corinna, Ovidius fiind convertit anacronic într-un trubadur adulterin suferind atât datorită furiei încornoratului Augustus, cât şi datorită trădării lui Vergilius, care este înfăţişat ca rivalul său literar, într-un episod extrem de ridicol. Alte interpretări, ca şi pseudo-ovidiana De vetula (numită şi De immutatione vite), au creat legenda convertirii lui Ovidius (în urma unei suferinţe erotice) într-un profet al lui Christos sau chiar un martir şi episcop al insulei Pontus, un Ovidius sfânt, discipol al Sf. Ioan Evanghelistul în timpul exilului din „vecinul” Patmos. În romanul său Dumnezeu s-a născut în exil, scris în anii ’70 ai secolului trecut, scriitorul român din exil Horia Vintilă se bazează pe ultima ipostază a unui Ovidius convertit la Tomis atât sub influenţa religiei creştine, cât şi a celei „Zalmoxiene”, într-un profet „protoromân” şi apostol al unei religii sincretice.