Studii româneşti în SERBIA

Prof. univ. dr. Mariana Dan
Catedra de Limba şi Literatura Română,
                     Universitatea Belgrad

În Serbia există două catedre de limba şi literatura română : una în cadrul Facultătii de Filologie de la Belgrad, iar cealaltă cu sediul la Facultatea de Filozofie din Novi Sad. Printr-un concurs de împrejurări, după ce am plecat din Bucureşti, unde mi-am luat licenţa în litere în 1978, pentru a mă stabili la Belgrad, am lucrat la ambele catedre: în perioada 1981 – 1988 la Novi Sad, iar din 1988 până prezent la Belgrad, unde actualmente coordonez aceste studii, din 1992. De aceea, discuţia mea despre situaţia studiilor româneşti din Serbia se va referi numai la învăţământul universitar (asta deoarece în Serbia există şi şcoli primare şi medii în limba română, frecventate de copiii minorităţii române de aici) şi va fi bazată pe datele referitoare în special la această perioadă de timp în care am fost direct implicată în aceste studii universitare, de-a lungul a  aproape trei decenii (opt ani la Novi Sad şi douăzeci de ani la Belgrad).

La o primă privire a lucrurilor, se poate constata că, actualmente, studenţii care frecventează cursurile universitare de limbă şi literatură romană din Serbia fac parte, etnic vorbind, din trei categorii: 1) sârbi, 2) minoritari români din Voivodina (Banatul sârbesc) şi 3) valahi din Valea Timocului (estul Serbiei). Nu am avut niciodată studenţi (nici la Novi Sad, nici la Belgrad) care aparţin altor dialecte ale limbii române, cum ar fi aromâna, istroromâna sau meglenoromâna. În ultimul timp, mai ales după Revoluţia din România din 1989 şi în special după intrarea României în structurile europene şi mondiale, numărul studenţilor, aparţinând tuturor categoriilor enumerate,  a crescut considerabil.

Istoria şi evoluţia acestor catedre a fost însă anevoioasă şi legată, pe de o parte, de conjuncturile politice, iar pe de alta, de faptul că limba română nu este o limbă de circulaţie internaţională. Cu toate acestea, evoluţia studiilor de limbă, literatură română este vizibilă pe parcursul mai multor decenii şi ea se datorează mai multor factori, cum ar fi, în primul rând, efortului cadrelor didactice universitare şi angajamentului lor personal în vederea îmbunătăţirii studiilor şi a poziţiei acestor studii în cadrul  respectivelor facultăţi, ridicarea globală a nivelului conştiinţei minorităţilor române în privinţa apartenenţei etnice, dar şi evoluţia globală spre democraţie, buna vecinătate dintre fosta Iugoslavie (astăzi Serbia) şi România, precum şi perspectivele de angajare după terminarea studiilor. Voi încerca să analizez mai îndeaproape toţi aceşti factori care, din păcate, nu ţin doar de domeniul pedagogiei, ci, mai ales, de conjuncturile istorice, politice şi economice atât din Serbia, cât şi din România.

În primul rând, trebuie să fac precizarea că atunci când vorbesc de minoritatea română, acest lucru se referă la aria geografică din Voivodina, Banatul sârbesc, deoarece valahii şi-au căpătat abia de curând, mai precis anul acesta, statutul de minoritate (fiind până recent consideraţi drept sârbi) şi, spre deosebire de minoritatea română din Serbia, ei nu au încă instituţii în limba lor maternă, nu au nici măcar şcoli şi ca urmare a acestui fapt, nu ştiu să citească şi să scrie în limba română, iar vorbirea lor e dialectală, vocabularul redus, cuvintele folosite şi care nu au o funcţionalitate primară în enclava lor lingvistică sunt frecvent preluate din limba sârbă şi adaptate formelor de flexiune gramaticală româneşti. Chiar şi astăzi, copiii valahi de vârstă preşcolară trebuie să frecventeze înainte de înscrierea la şcoală un curs pregătitor de învăţare a limbii sârbe, pentru a face faţă apoi cerinţelor învăţământului în limba sârbă. Învăţarea limbii sârbe a fost facilitată în timpurile actuale şi de răspândirea mass-media. Cu toate acestea, până la începutul celui de-al treilea mileniu, valahii nu au prezentat un interes special pentru studiile universitare în limba lor maternă (limbă care se atrofiază pe parcursul vieţii, reducându-se la vocabularul strict local însuşit în copilărie): pe tot parcursul activităţii mele la ambele facultăţi (în perioadele amintite mai sus), până în anul 2000, nu am avut decât vreo doi studenţi valahi (la Belgrad). E drept ca studiile de la Novi Sad ar fi fost, pe de o parte, mult prea depărtate de aria geografică în care locuiesc valahii, iar, pe de altă parte, cred că nu ar fi putut face faţă acestor studii, care se desfăşoară în limba română, fără să fi frecventat în prealabil şcoli primare ori medii în limba maternă. În schimb, prezenţa valahilor e resimţită puternic în ţările vesteuropene (Austria, Germania etc), unde ajung cel mai frecvent din motive economice, iar astăzi, în mod surprinzător, numărul lor creşte considerabil la Facultatea de Filologie din Belgrad. Aceste date mă fac să cred că prezenţa actuală a studenţilor valahi la catedra de română din Belgrad este legată de factorii globali de natură economică şi politică amintiţi mai sus. În anul universitar 2007 – 2008 am numărat aproximativ 15 studenţi de origine română, dintre care aproximativ un sfert sunt valahi.

Studiile universitare de limbă şi literatură română încep, în cadrul universitar din Serbia, în anul 1963 la Belgrad. Catedra de Limba şi Literatura Română a Facultăţii de Filologie din Belgrad a sărbătorit în anul 2003 patruzeci de ani de la înfiinţatre şi la această sărbătoare au fost prezente toate instituţiile minorităţii române din Serbia. Prin acordul bilateral dintre România şi Iugoslavia, în anul 1963 a fost iniţial fondat Lectoratul de limba şi literatura română din cadrul Departamentului de Romanistică, iar meritele pentru înfiinţarea acestuia îi revin prof. univ. dr. Radu Flora (n. 1922, Satu-Nou, Banatul Sârbesc – m. 1989, Rovinj, Croaţia). Pe parcursul întregii perioade în care a predat la Belgrad, din 1963 şi până la pensionare (1987), prof. Flora a ţinut singur toate cursurile de limbă şi literatură, ajutat fiind la seminariile de limbă de un lector trimis din România, fără concurs şi care trebuia acceptat „din oficiu”, instituţia intermediară fiind Institutului de Colaborare Internaţională din Belgrad. Până spre sfârşitul anilor optzeci, cursurile erau frecventate de câţiva studenţi, foarte puţini, de obicei minoritari români din Banatul Sârbesc. Erau chiar ani de studii în care nu era înscris nici un student şi acest lucru era mai ales valabil pentru anii trei şi patru, deoarece o mare parte dintre studenţi (în general fete venite din mediul rural) renunţau la studii fie din motive de căsătorie, fie pentru că le era greu să călătorească din satul natal (era foarte scump şi atunci, ca şi acum, să închiriezi o locuinţă in Belgrad), fie că nu vedeau rostul practic al acestor studii. Pe de altă parte, Academia Pedagogică din Vârşeţ reprezenta o variantă mai practică şi, totodată, o instituţie mai adecvată pentru a deveni învăţător în satul natal, ori în împrejurimile lui. De asemenea, România fiind aproape (Vârşeţ, oraşul de graniţă dintre fosta Iugoslavie, actualmente Serbia şi România e situat la 90 km depărtare de Belgrad, iar mare parte din minoritatea română locuieşte tocmai în această zonă), mulţi dintre minoritarii români din Voivodina, care îşi doreau să urmeze studii superioare, mergeau adesea la Facultatea de Filologie din Bucureşti sau Timişoara, unde limba, literatura şi cultura română nu era predată de un singur profesor, care, oricât de dotat ar fi fost, oricât spirit enciclopedic ar fi avut şi oricât s-ar fi străduit, nu putea acoperi singur în mod adecvat toate domeniile de studiu în cadrul normei limitate de ore de curs. În plus, Lectoratul de Limba şi Literatura Română din Belgrad, fiind corespondent cu studiile de sârbă de la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, presupunea învăţarea limbii române ca limbă străină, ceea ce însemna că limba oficială de predare era, pe atunci, limba sârbo-croată, iar astăzi limba sârbă (după dezmembrarea fostei Iugoslavii, aceeaşi limbă de fapt, se numeşte sârbă în Serbia, croată în Croaţia, bosniacă în Bosnia şi Herţegovina). Astăzi însă, datorită reformelor universitare survenite după război, cursurile se pot ţine şi în limba română, depinzînd de nivelul de înţelegere al limbii de către studenţi.

Tot prin meritul prof. Radu Flora, în anul 1981 s-a deschis Catedra de Limba şi Literatura Română de la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul unui ciudat Institut multimedial şi care cuprindea studii de pedagogie, psihologie, română şi rusină. Aici limba de predare era (şi este şi astăzi) limba română. La Novi Sad, catedrele de română şi rusină s-au deschis iniţial din imperative politice, deoarece aceste limbi, vorbite în mediul multicultural din Banatul Sârbesc (alături de sârbă, maghiară, slovacă, mai puţin germana), nu erau încă reprezentate la facultatea din Novi Sad. Asta deşi pe inscripţia de la intrarea în Facultatea de la Novi Sad scria deja „Facultatea de Filozofie” în cele cinci limbi: sârbă, maghiara, slovacă, română şi rusină. Dacă la Belgrad, Catedra de Limba Română corespunde în continuare Catedrei de Limba Sârbă de la Bucureşti, cea de la Novi Sad are drept corespondent, în România, Catedra de Limba Sârbă a minorităţii sârbesti din Banatul Românesc de la Timişoara. Am lucrat la Catedra de Română de la Novi Sad din 1981, deci de la înfiinţarea ei şi până în 1988, când am trecut definitiv la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Filologie din Belgrad. La înfiinţara Catedrei de la Novi Sad, Ofelia Meza (n.1952, Doloave, Banatul Sârbesc) şi eu am fost primii asistenţi de română din învăţământul universitar din Serbia: eu eram pe lângă prof. Radu Flora, care preda literatura română, paleografia slavonă şi civilizaţia română, iar Ofelia era asistenta prof. Lia Magdu (fostă studentă a prof. Flora la Belgrad - n. 1930, Nicolinţ, Banatul Sârbesc), care preda limba română. Mai ales în primul an, raportat la situaţia de atunci, am avut foarte mulţi studenţi minoritari (aproape douăzeci). La Catedra din Novi Sad au fost curând angajaţi şi dr. Trăilă Spăriosu (cursuri de metodologie), dr. Ion Dejan (cursuri de istorie) şi Emil Filip (teoria literaturii). Până în 1988, la această catedră nu au fost angajaţi lectori din România, aceasta s-a întâmplat abia ulterior. După plecarea mea de la Novi Sad, locul vacant a fost ocupat de Marina Puia Bădescu, astăzi prof. universitar (ţine cursuri de literatură şi teoria literaturii) şi pe parcurs au fost angajate şi trei foste studente ale catedrei respective (dintre care una şi-a luat între timp doctoratul la Novi Sad), iar prof Lia Magdu s-a pensionat.  

Venind la Facultatea de Filologie din Belgrad în 1988, am fost surprinsă atât de numărul mic de studenţi, cât şi de lipsa de cadre. Deşi la Novi Sad fusesem asistenta de literatură, paleografie şi civilizaţie a prof. R. Flora, la Belgrad am lucrat iniţial (1988) ca suplinitor al lectorului din România, dl. Dima, care se îmbolnăvise grav, iar România nu trimisese alt lector. Prin urmare, în anul 1988, am funcţionat în paralel şi la Belgrad şi la Novi Sad (la aprox. 85 km depărtare de Belgrad), unde făceam deja naveta din 1981. De la 1 oct 1988, am fost angajată definitiv la Facultatea de Filologie din Belgrad şi, fiind singură la acest lectorat (prof. Flora s-a pensionat în 1987 şi a decedat în septembrie 1989), m-am confruntat cu probleme multiple. Erau nişte timpuri când în fosta Iugoslavie, atât prestigiul României ca ţară, cât şi studiile de română erau depreciate din cauza situaţiei politice cunoscute din România. Şi eu însămi, ca persoană, deşi îmi luasem licenţa la Bucureşti şi absolvisem deja cu succes, într-o limbă de fapt ne-maternă (sârba), studiile post-universitare, îmi luasem magisteriumul (studii postuniversitare în Serbia) încă din 1985 şi îmi scriam doctoratul (obligatoriu în limba sârbă) pe tema Fantasticul în literatura română (la aceeaşi Facultate de Filologie din Belgrad), eram tratată adeseori cu desconsideraţie, fiind probabil văzută, datorită mentalităţii şi situaţiei amintite, ca reprezentantul unei „culturi inferioare”. În anul 1989, în luna octombrie, după ce decanul de atunci m-a întrebat în treacăt dacă ştiu ce a păţit minoritatea sârbă în Bărăgan, iar eu i-am răspuns că personal nu am nici o legătură cu acest fapt istoric, dar că nici nu am învăţat la şcoală despre aceste lucruri, Lectoratul de limba română, care cuprindea încăperea sălii de curs şi cea a bibliotecii de la etajul întâi al clădirii vechi a Facultăţii, a fost fizic dizlocat (deşi administrativ figura în continuare), în locul lui instalându-se curând Serviciul de contabilitate. Rafturile cu cărţi ale bibliotecii de română au fost mutate şi depuse pe holul Facultăţii, iar cursurile, în lipsă de sală, s-ar fi putut ţine şi în parcul de peste drum, sau ar fi putut să nu se ţină, dacă nu mi-ar fi venit ideea de a recurge la metoda neaoş balcanică a mituirii personalului administrativ care ţinea cheile de la laboratoarele de limbă, care multă vreme ne-au servit drept sală de curs. Efectele Revoluţiei din România din 1989 s-au resimţit imediat, măcar în ce priveşte aprobarea, după multe insistenţe din partea mea, de a mai primi un cadru didactic. Astfel a fost angajată, pe 5 febr. 1990, Minerva Trailovici-Kondan, astăzi doctor în ştiinţe filologice (teza de doctorat poartă titlul: Vorbirea românilor din Petrovasâla – perspectivă pragmalingvistică). Fiind conştienţi de faptul că învăţământul universitar nu se putea baza pe o singură persoană care să predea toate obiectele de studiu, ne-am organizat în aşa fel încât Minerva să răspundă de partea de limbă, iar eu de literatură.

A urmat o perioadă foarte dificilă prin care am trecut şi noi şi studenţii noştri, ca urmare a crizei politice teribile din Iugoslavia de la începutul anilor nouăzeci; o perioadă în care, de exemplu, inflaţia făcea să numeri banii începând cu cele peste 10 zerouri din coada numărului; o perioadă în care dacă voiai să bei o cafea la restaurant, trebuia să o plăteşti dinainte de a o consuma, ca să nu se scumpească între timp; o perioadă în care leafa noastră ajunsese trei mărci germane (pe atunci); o perioadă în care populaţia din Belgrad depindea de pachetele cu alimente trimise de la ţară, iar eu şi fiica mea, de alimentele expediate de mama mea de la Bucureşti prin conductorul de la trenul internaţional. Când războaiele au început curând să facă ravagii în jur şi Iugoslavia se dezmembra, a fost impus embargoul internaţional, fapt care ar fi trebuit să aibă consecinţe negative asupra studiilor de română. Dar, în mod surprinzător, nu a fost tocmai aşa. Poate ca o compensaţie psihică, atât a noastră cât şi a studenţilor, tocmai în această perioadă am dezvoltat cel mai „dramatic” studiile universitare de română de la Belgrad. Munca noastră a fost în sfîrşit remarcată şi, ca dovadă, au început să se înscrie un număr tot mai mare de studenţi, dintre care majoritatea sârbi, care aflau de la colegii lor mai mari că erau mulţumiţi de studiile de română. În această perioadă, în care ne-am străduit şi am reuşit ca Lectoratul de română să devină Catedră, limba şi literatura română a devenit un obiect de studiu cu drepturi egale ca orice altă limbă din Facultatea de Filologie. După ce mi-am susţinut doctoratul (1992), devenind astfel coordonatorul acestei catedre, am avut nişte generaţii de studenţi excepţionali, împreună cu care am tradus şi întocmit, în orele suplimentare, pe care studenţii nu erau obligaţi să le frecventeze, antologia de proză fantastică românească Căprioara din vis (Srna iz sna) de 385 pag, cuprinzând pe cei mai renumiţi prozatori români. Trebuie să amintesc, măcar pe această cale, înţelegerea pe care a avut-o Ambasada Română de la Belgrad de atunci pentru studiile de romană de la Belgrad. Deoarece fusese impus embargoul, aceşti studenţi excepţionali nu puteau să meargă în România la Cursurile de vară, şi dl Ghirdă de la Ambasadă mi-a spus clar acest lucru. Eu însă insistând şi punându-i în mână lucrările de literatură de la examenul care tocmai avusese loc, l-am rugat să citească aceste lucrări şi să îşi dea cu părerea ca filolog. Ideea mea era că embargoul o să treacă, dar că aceşti copii, care nu aveau nici o vină, aveau să rămână nedreptăţiţi. În acest fel, studenţii respectivi au mers până la urmă la cursurile de vară din România datorită ajutorului primit din partea unui om care se ocupa nu numai de politică, dar avea şi o mare deschidere spre cultură. Acest lucru a avut un impact mult mai mare decât cel scontat iniţial. Când s-au întors studenţii de la cursurile de vară, i-am explicat decanului Facultăţii de Filologie din Belgrad că studenţii de la Catedra de română au fost primiţi la cursuri în România, în timpuri atât de anevoioase, iar la Belgrad Catedra nu are nici măcar o sală a ei, iar biblioteca e pe hol şi de nefolosit. Cu această ocazie, decanul (prof. Grubačić) ne-a dat cea mai mare sală de clasă de la parterul clădirii noi a Facultăţii, în care ne aflăm şi astăzi şi pe care am despărţit-o cu un perete: o treime din sală funcţionând ca bibliotecă, iar două treimi ca sală de curs.

Deşi situaţia politică şi economică era încă departe de a fi stabilă, constatându-se că în universităţi e mare lipsă de cadre, a fost un moment, prin 1995- 1996 când Institutul care se ocupa cu forţele de muncă (Zavod za trziste rada) a fost dispus să finanţeze pe o perioadă tineri licenţiaţi, cu condiţia ca ei să fie, după expirarea acestei perioade, angajaţi de facultatea respectivă. Prin intermedierea între acest institut şi Facultate, am reuşit să deschidem încă două posturi la Catedra de Limba şi Literatura română din Belgrad: un post de asistent de limba română şi unul de bibliotecar, unde au început, din 1996 să lucreze fostele noastre studente, Jelena Runić (care în prezent, după ce şi-a susţinut teza de magisterium la Belgrad, îşi face studiile de doctorat în SUA) şi, respectiv, Milena Krekić. În anul 2000, după ce Milena Krekić s-a angajat cu o leafă mai bună la o ambasadă, locul vacant de bibliotecar a fost ocupat tot de o fostă studentă de-a noastră, Mirjana Ćorković, care îşi va susţine în curând teza de magisterium, după ce şi-a susţinut toate examenele prevăzute pentru aceasta. Actualmente, Mirjana Ćiorković ţine locul asistentei Jelena Runić plecată la studii în SUA, iar locul de bibliotecar este ocupat de o altă absolventă a catedrei noastre, Mirela Glušac. În afară de aceste cadre, la Catedra de la Belgrad a lucrat tot timpul şi un lector din România. La începutul anilor nouăzeci am avut succesiv doi lectori străini: Ion Deaconescu de la Craiova şi Octav Păun, de la Bucureşti (care mai fusese lector la Belgrad pe timpul prof. Radu Flora, prin anii optzeci). Din anul 1994 a venit la Belgrad pe post de lector străin prof. Lucian Pavel, care a adus o contribuţie cu totul excepţională Catedrei noastre. Un pedagog strălucit, de o cultură vastă, iubit de studenţi şi de colegi, dispus să lucreze ore suplimentare şi pe timp de pace, dar şi pe timp de război, când în facultate nici nu mai funcţionau lectori străini. Prof. Pavel a pregătit numeroase generaţii de studenţi atât de bine încât aceştia au fost cotaţi printre cei mai buni studenţi din lume la testele din România. De aceea, Catedra, în mod cu totul excepţional, i-a prelungit prof. Pavel mandatul de lector şi el lucrează la noi şi în prezent. Totodată, din anul 2005, în urma concursului iniţiat de Institutul Limbii Române, la solicitarea noastră, am primit un al doilea lector de o ţinută profesională deosebită din România, pe drd Duşiţa Ristin, de la Catedra de Limbi Slave din Bucureşti şi care anterior a fost lector de limba română în Macedonia. Aceşti lectori, pedagogi talentaţi, care totodată ne facilitează relaţiile cu instituţiile din România, au reuşit să umple, pe de o parte, golul anumitei lipse de cadre didactice, iar, pe de altă parte, să acopere „golul cultural”, care se datoreşte desfiinţării Serviciului de Dotare a Lectoratelor Române din Străinătate, la începutul anilor nouăzeci (datorită căruia, ape atunci, biblioteca noastră număra aprox. 6000 cărţi româneşti, al căror număr nu a crescut mult între timp). Ne mai primind  cărţi din România, am ajuns la situaţia paradoxală de a avea la Catedră un bibliotecar, care, în afară de studiile de română a urmat şi cursuri speciale de bibliologie, iar de cărţi, manuale şi dicţionare ne facem rost singuri prin efortul personal al acestor lectori devotaţi. Institutul Cultural Român ca şi cum nu există, căci, Serbia nefiind membră UE, nu suntem incluşi în nici unul din proiectele acestui institut. Constatăm cu părere de rău că alte ţări, ale căror limbi sunt studiate la Facultatea din Belgrad, îşi ajută în mod substanţial secţiile, fiind dotate material de ţările respective, în timp ce Catedra noastră se bazează în special pe eforturile şi abnegaţia cadrelor didactice şi duce lipsă de cel mai elementar material didactic. Este un motiv în plus să spun că „am avut noroc” să ne vină ca lectori străini drd Duşiţa Ristin şi prof. Pavel.

În ultimii trei, patru ani, învăţământul universitar din Serbia şi odată cu acesta şi catedrele de limba română de la Belgrad şi Novi Sad trec prin reformă, al cărei scop este adaptarea la coordonatele recomandate de Convenţia de la Bologna. Grila impusă de această reformă creează mari dificultăţi mai ales catedrelor la care nu se predau limbi de circulaţie, cum este în cazul nostru limba română. Pe de o parte, reforma presupune o dotare corespunzătoare cu material didactic de care noi, cel puţin la Facultatea de Filologie de la Belgrad, nu dispunem, din motivele arătate mai sus. Fotocopierea unui manual, dicţionar, sau a oricărei cărţi aduse din România în „n” exemplare („n” însemnând numărul de studenţi care vor folosi cartea) nu mai este permisă prin legea copy right-ului. Pe de altă parte, profesorii de aici nu mai au nici un interes să scrie manuale, deoarece ele nu sunt incluse în lista de punctaj a lucrărilor ştiinţifice prevăzute pentru obţinerea titulaturii. Nu numai că facultatea nu dispune banii necesari pentru achiziţionarea de cărţi (suma acordată anual în acest scop fiind destul de modestă), dar serviciile de carte cumpărată prin internet din România sunt deficitare, chiar dacă dipunem de bani; iar la cărţile trimise prin poştă, taxele poştale cel mai adesea dubleză valoarea cărţii. De aceea spuneam că un ajutor al unei instituţii din România în acest sens cel puţin, ar fi un lucru absolut necesar, dacă se are în vedere faptul că e vorba de cel mai elementar material didactic.   

Prin reforma de care vorbeam, problema catedrelor care predau limbi străine care nu intră în sfera celor de circulaţie este şi faptul că lor nu le mai este permis să acopere, cu cadrele existente, numărul mare de ore de curs prevăzute prin programă (catedrele care presupun limbile de circulaţie au, oricum, un număr mai mare de cadre, care acoperă acelaşi număr de ore prevăzut de programă, deşi, în cazul lor, şi numărul de studenţi este mai mare). Cu alte cuvinte, nu va mai fi permis să ţinem mai multe ore decât cele prevăzute ca normă. Pentru deschiderea de locuri suplimentare la catedre, nu există mijloace în buget şi, de aceea, unele ţări, cum ar fi Grecia de exemplu, finanţează singure anumite cadre didactice de la Catedra de Limba Greacă. Deşi numărul mare de ore ţinute până în prezent de cadrele existente nu era plătit, deci facultatea nu era în pierdere, acum se presupune că va trebui să fie angajaţi profesori de la alte facultăţi. Cum situaţia economică din facultate, ca şi cea din Serbia în general, nu e una excepţională, nu văd de unde se vor găsi mijloacele financiare pentru a plăti pe aceşti profesori, mai ales dacă ei vor veni din România. Până în prezent, în afară de numărul mare de ore pe care îl ţineau cadrele angajate permanent, prezenţa celor doi lectori din România, a reuşit să substituie lipsa de cadre şi de aceea înalta lor ţinută profesională este cu atât mai semnificativă pentru Catedra de Limba Română de la Belgrad. Facultatea a încurajat acest tip de lectori, deoarece ei nu sunt plătiţi direct din bugetul ei, iar lectorilor le era permis, în funcţie de competenţa profesională, să ţină ore de curs coordonate de un profesor. Nu ştim încă exact care vor fi în viitor posibilităţile prevăzute prin lege de reforma universitară.

Catedra de Limba Română de la Belgrad mai beneficiază şi de un alt cadru didactic, care nu este un angajat permanent al facultăţii şi poartă numele de „colaborator” (saradnik) şi care ţine un număr foarte mare de ore (legea aici nu prevede exact norma), dar care e plătit doar cu 150 de  euro (corespondentul în valută). Acest gen de cadre didactice sunt frecvente în facultate unde, licenţiaţii unei anumite catedre ţin ore sperând că, într-o bună zi, vor deveni angajaţi permanenţi. Adesea se întâmplă ca aceşti „colaboratori” să părăsească facultatea în momentul în care îşi găsesc un loc de muncă care să fie plătit în conformitate cu munca depusă şi calificarea de care beneficiază. Pe post de „colaborator”, la Catedra de Limba Română de la Belgrad lucrează de doi ani Marina Kolesar, licenţiată în română la catedra noastră şi care ţine seminarii de civilizaţie şi de literatură română.

La Catedra de Limba  şi Literatura Română de la Belgrad studiile până la obţinerea licenţei au durat până acum patru ani, cu posibilitatea de a le continua prin înscrierea la magisterium şi apoi la doctorat. Până acum magisteriumul (studiile post-universitare) prevedea susţinerea unui număr de examene, după care urma susţinerea tezei de magisterium. Doctoratul nu prevedea alte examene în afară de susţinerea tezei de doctorat, care era, oricum, mult mai complexă decât cea de magisterium. În urma reformei, studiile de magisterium au fost desfiinţate, introducându-se însă masteratul, în timp ce doctoratul presupune şi examene în afară de susţinerea tezei. Sistemul încă nu s-a perfectat, deoarece în anul universitar 2007-2008  s-a înscris abia a doua generaţie de studenţi care studiază după programul de la Bologna.

Reforma care e în curs va avea, desigur, şi un impact asupra numărului de studenţi de la Catedra de Limba Română de la Belgrad. În fiecare an, la noi se deschide un număr de 17-20 locuri şi se dă concurs de admitere (de obicei la sfârşitul lunii iunie) pentru a le ocupa (în anul acesta academic, 2008 – 2009, am avut 17 locuri). Dintre aceste locuri, cinci sunt plătite din buget, iar restul presupun autofinanţare. Dacă studenţii care se finanţează singuri reuşesc să dea toate examenele prevăzute pentru anul I în sesiunile din iunie şi septembrie / octombrie, imediat după ce termină anul, ei pot fi finanţaţi pentru continuarea studiilor din bugetul statului. Dacă în trecut am avut un număr de peste optzeci de studenţi, această cifră reprezenta numărul total de studenţi înscrişi la Catedra de la Belgrad, în timp ce cursurile erau în mod regulat frecventate de între patruzeci şi cincizeci de studenţi. După reformă, frecventarea cursurilor şi a seminariilor a devenit obligatorie şi, în plus, studenţii sunt obligaţi să-şi dea şi să treacă examenele într-o perioadă limitată de timp (pentru fiecare obiect e impus un anumit termen şi care reprezintă condiţia pentru a trece în anul următor). Studiile aşadar nu mai pot fi prelungite „la infinit”, nici măcar pentru studenţii care se autofinanţează.

Prin reformă s-a instituit şi sistemul de credite şi de punctaj, despre care nu voi mai vorbi deoarece este cunoscut şi în România.

La Catedra de Limba Română de la Belgrad examenul de admitere la studiile de română se dă în limba română doar în cazul în care candidatul a urmat cel puţin doi ani şcoala în această limbă. Majoritatea studenţilor noştri minoritari români, ori nu consideră că au din şcoală cunoştinţe suficiente pentru a da admiterea în română, ori nu s-au alfabetizat în limba română (valahii), ori nu au cunoştinţe prealabile de limba română (sârbii). Aşa că ei susţin, de preferinţă, acest examen la limba sârbă, plus la engleză, franceză, rusă etc, în funcţie de limba învăţată în şcoală. Nivelul lor de cunoştinţe de limba română de la finalul studiilor este, aşadar, cu atât mai lăudabil cu cât aceşti studenţi, practic fără cunoştinţe prealabile de limba română, ori cu cunoştinţe insuficiente, ajung, la absolvirea studiilor, la nivelul studenţilor care au studiat limbile de circulaţie şi au dat admiterea în aceste limbi. Prin prisma dificultăţilor expuse pe care le-am întâmpinat şi le întâmpinăm, consider că este clar că meritul pentru nivelul ridicat de cunoştinţe de limbă şi literatură română al absolvenţilor noştri este o consecinţă, aproape exclusivă, a efortului pedagogic, dar şi personal, după cum am arătat, depus de cadrele didactice. De asemeni, doresc să subliniez din nou contribuţia lectorilor din România, a prof. Lucian Pavel şi a Duşiţei Ristin în ce priveşte cursurile de vară din România, pe care ei le intermediază prin MECT. Prin eforturile acestor lectori, studenţii noştri primesc anual aproximativ douăsprezece burse la cele mai mari centre universitare din ţară: Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, Craiova. De la ICR s-au primit două burse la Baia Mare anul trecut şi acum doi ani, iar anul acesta la Brşov. În plus, prof Pavel, a reuşit să ducă studenţii anilor III şi IV la cursuri de perfecţionare la Călăraşi (în mai multe rânduri) şi la Arad. Sunt de părere că aceste cursuri reprezintă un fapt pozitiv şi, poate, singurul sprijin consistent din partea instituţiilor competente din România în ce priveşte studiile româneşti de la Catedra de Limba şi Literatura română din Belgrad.  

Consider că acest proiect iniţiat de conf. univ. dr. Marina Cap-Bun reprezintă o ocazie unică de a face cunoscută organelor competente din România situaţia studiilor româneşti din lume. Deoarece majoritatea studiilor academice din fostele ţări comuniste trec prin reformă, cred că ele întâmpină probleme similare şi care nu pot fi rezolvate în mod satisfăcător pentru imaginea României în lume, în cadrul sistemului actual al economiei de piaţă, fără un mai mare interes al României de a se implica atât în sistemul de comunicaţie actual (ar trebui înfiinţat măcar un site în România pentu aceste catedre, ar trebui să existe o adresă de e-mail), cât şi în suportul material al catedrelor şi lectoratelor de limba română din aceste ţări, măcar în privinţa furnizării unui material didactic minimal (dicţionare de limbă şi literatură, manuale, cărţi). Şi asta nu numai în ţările UE (după cum e criteriul proiectelor oferite de Institutul Cultural Român), căci Serbia, care nu este încă în UE, în afară de studenţii sârbi care sunt doritori să înveţe româna, mai are şi studenţi care aparţin minorităţii române şi valahi care încep să îşi conştientieze originea şi să dorească să-şi înveţe limba maternă. Iar aceşti studenţi sunt mulţi.