Studii româneşti în OLANDA

Dorin Perie

Fiind invitat sa iau parte la acest proiect care are ca obiect de cercetare studiile româneşti în lume cu o direcţie focalizată pe dimensiunea culturală a intergrării europene am fost confruntat din nou cu necesitatea de reflecţie asupra culturii româneşti şi a ecoului acesteia în Europa în primul rând. Cadrul acestui articol fiind însă mai puţin teoretic nu am să încep printr-o încercare de definire a acestui element fundamental al existenţei umane ca apoi să ajung la caracterul şi specificitatea culturii româneşti. Mă voi rezuma la un număr de aspecte practice ale modului în care cultura românească este promovată în mediul academic şi în afara acestuia în Olanda şi voi încerca în mod eseistic să descriu o tendinţa generală a modului în care o cultură considerată periferică este receptată într-o ţara care sufera la rându-i de toate anomaliile caracteristice unei culturi periferice, în orice caz mici. Din cauza unei relaţii de cauzalitate dintre aceste două aspecte am sa încep cu cel din urmă pentru că nu cred că ar mai fi nevoie să demonstrez că atenţia care i se acordă acelei culturi în mediul academic este direct proporţional cu ecoul sau impactul ei în acea ţară.

În antologia 200 de ani de relaţii intereuropene Orient-Occident, Studiu de caz România-Olanda, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004, apărută sub coordonarea lui Eugen Simion şi ambasadorului Ţărilor de Jos din acea vreme Pieter Jan Wolthers se încearcă în diferite moduri uneori până la ridicol să se descopere existenţa unei relaţii dacă nu tradiţionale cel puţin continue dintre România şi Olanda. Bineînţeles că scopul acestei lucrări era la data apariţiei, de popularizare sau de conştientizare a unor legături diplomatice, economice şi culturale care ar exista între cele două ţări. România era la acea dată foarte aproape de aderarea la Uniunea Europeană şi în cercurile diplomatice şi politice se descoperea că Olanda era şi ramâne în continuare unul dintr cei mai mari investitori în România, dacă nu cel mai mare. Altfel spus România înţelegea la nivel decizional că Olanda este importantă nu numai pentru investiţii dar şi pentru influenţa ei la nivel european. De aici şi acest efort destul de rigid şi pe alocuri chiar forţat de a descoperi vreo afinitate deosebită, puncte de convergenţă politică şi culturală în relaţiile dintre cele două ţări. Bineînţeles că efortul este salutar chiar şi în forma prezentă în care unele contribuţii rămân foarte bine ancorate ca metodă şi stil în tradiţia triumfalist-festivistă iar analogiile şi speculaţiile au mai curând un caracter propagandistic. Articolele care se ocupă de dezvoltarea relaţiilor Româno-Olandeze, relativ bine documentate – aici se ascunde meritul lor de altfel - au un caracter pronunţat istorist şi teleologic pentru că pleacă de la premiza că starea actuală a relaţiilor dintr cele două ţări ar fi acopul sau eventual ţinta spre care a evoluat istoria. Nu apare nici o notă critică, nici un semn de întrebare şi nu se expune nici măcar enunţiativ vreo situaţie problematică în acest domeniu.  Îmi vine greu să cred că autorii au considerat acest exerciţiu altceva decât unul de binevoinţă pentru simplu fapt că relaţiile dintre România şi Olanda nu sunt decât în foartă mică măsură semnifactive şi în nici un chip defintorii pentru a demonstra dorita apropiere între România şi occident. Poate dacă am dori să falsificăm demonstraţia cazul relaţiilor Româno-Olandeze ne-ar oferi suficiente argumente.

Am să continui puţin pe acestă temă mai în detaliu nu de dragul deconstrucţiei chiar dacă condiţiile în care a apărut acest volum îmi întăresc suspiciunea că multe aspecte semnalate ca argumente vor fi folosite în viitor în multe discursuri politice şi diplomatice. Aceste câteva aspecte pe care le voi pune în discuţie sunt tocmai cele care după părerea mea fac contrastul dintre imaginea pe care volumul doreşte să o ofere şi relitatea de zi cu zi, de care mă voi ocupa mai jos, cât se poate puternic. Prin aceasta sper să ofer un cadru în care studiile româneşti sunt percepute în Olanda şi, cu oarecare îndrăzneală, cultura română în general.

În primul rând atitudinea generală în Olanda faţă de ideea unei presupuse influenţe  a Imperiului Roman asupra identităţii olandeze este foarte reţinută. Acesta nu este un lucru de mirare căci face parte din moştenirea Reformei. Una dintre multele urmări ale acestei mişcări religioase de mai bine de cinci sute ani a fost ruperea de tradiţia apartenenţei de Roma ca centru spiritual şi cu aceasta negarea legăturilor şi aşa, istoric vorbind, foarte limitate cu Imperiul Roman. În fond graniţa imperiului era pe Rin iar Nijmegen (Noviomagus), localitatea cea mai importantă, era doar un castru militar. Rinul trece însă prin sudul Olandei şi este deajuns se consulţi o hartă ca să înţelegi că majoritatea Batavilor, Frisiilor şi Chauci popoarele care populau atunci teritoriul Olandei, au avut prea puţin de aface cu Imperiul Roman decât poate în timpul campaniile lui Drusus, Tiberius sau Germanicus, când au fost oficial supuse. Nu cred că cineva ar îndrăzni să enunţe ipoteza că şi aceste popoare au fost romanizate.

Olanda îşi revendică identitatea protestantă de la 1568 încoace şi după succesul repurtat în războiul împotriva suveranităţii coroanei spaniole religia reformat-calvină devine religie de stat. Populaţia catolică de pe teritoriul olandez era timp de două secole tolerată dar exclusă de la orice funcţie publică în stat. Nu este de loc de mirare că tradiţia latină, în afară de folosirea latinei medievale în cercuri politice şi academice până în evul mediu târziu, este privită cu oarecare dispreţ ca ceva oarecum exotic, în orice caz nu ceva demn de a fi luat în serios decât poate în timpul vacanţei ca atracţie turistică, când orice olandez este dispus să ‚prizeze’ ceva cultură. Ideea că România ar avea ceva în comun cu Olanda prin tradiţia romană, prin faptul că cele două teritorii se aflau la graniţele europene diametral opuse ale imperiului, nu poate fi considerată decât o construcţie speculativă după modelului lui Pirenne, fără vreo valoare ştiinţifică în cazul de faţă. Nici enunţarea exitenţei unui număr de formaţii militare provenite din rândul populaţiei batave, a Tungrilor şi Cannanefates nu este relevantă ca argument pentru ideea de bază a volumului[i]. Binenînţeles cu nu poate fi estimată influenţa acestor trupe asupra populaţiei băştinaşe dar mare nu poate să fi fost dacă se ia în consideraţie faptul că numărul acestor auxiliae era de numai două-trei mii de oameni, fie chiar şi dublu dacă luăm în consideraţie posibilitatea ca unii soldaţii să fi avut însoţitori. Chiar autorul acstei contribuţii aminteşte în trecere că efectivele armatei romane de ocupaţie în Dacia erau de 50.000 de soldaţi faţă de care existenţa acestor formaţii auxiliare nu aduc nimic altceva decât un plus de culoare. Cu alte cuvinte existenţa acestor formaţii militare poate fi considerată accidentală şi nesemnificativă din toate punctele de vedere. Aici trebuie să remarc încă o dată că cercetările în acest domeniu rămân foarte interesante şi nu pot decât să-mi exprim admiraţia faţă de specialiştii în acest domeniu. Nu văd însă rostul folosirii rezultatelor lor într-un context politizat.

             La fel de intersantă şi convingătoare este şi contribuţia despre originea populaţiei saxone în Transilvania[ii]. Concluzia este clară: această populaţia provine din din Flandra, Valonia, Brabant, Renania şi Lorena. Argumentele în sprijinul acestei teorii sunt bine susţinute documentar şi autorul nu se aventurează in speculaţii iresponsabile. Pentru cititorul român această teorie poate părea inedită şi având în vedere cunoştinţele destul de vagi ale românilor despre Ţările de Jos articolul pare foarte relevant în acest context. Se pierde însă din vedere că dacă vorbim de Ţarile de Jos de astăzi ne referim la Olanda ori efortul depus ne demonstrază o afinitate a Transilvaniei cu Belgia, Luxemburg şi Franţa, nu cu Olanda. Cazul ales este altul şi deci teoria îşi pierde relevanţa. Nu trebuie deasemeni pierdut din vedere că regiunile geografice enumerate mai sus se deosebesc între ele din toate punctele de vedere. Spre înţelegerea publicului român am să fac o analogie destul de îndrăzneaţă dar foarte concludentă pentru a reda starea de spirit existentă în Olanda în acestă privinţă. Flamanzii vorbesc aceeaşi limbă ca şi olandezii la nivel oficial, literar însă Flandra e văzută de olandezi precum românii percep azi Republica Moldova. Valonia este considerată o ţara cu totul străina comparabilă cu Lorena care face parte într-adevăr dintr-o ţară cu totul străină. Bineînţeles că aceste diferenţe erau mult estompate în Evul Mediu atâta vreme cât nu se putea vorbi de naţiuni dar acest lucru nu justifică această aproximaţie. 

            Foarte relevante sunt însă contribuţiile despre evoluţia relaţiilor dintr România şi Olanda. Atât autorii români căt şi cei olandezi semnalează existenţa unor legături între cele două ţări la începutul sec. XVII prin scrisoarea adresată de Ştefan Bogdan, aşa zisul fiu al voievodului Moldovei, Ştefan Tomşa VII, prinţului Mauritius al Republicii celor şapte Provincii Unite[iii]. Este oarecum ironic că autorul acestei scrisori care îşi revendica pe nedrept originea deschide drumul legăturilor diplomatice cu Olanda. Între paranteze fie spus Mauritius se dovedeşte un organizator şi strateg genial şi punele bazele puterii olandeze pe uscat şi pe mare inaugurând secolul de aur al Olandei. Nu acelaşi lucru se poate susţine despre Ştefan Bogdan cunoscut şi sub numele Ştefan IX Tomşa.

În afară de căteva incidente plăcute cum ar fi şederea baronului van Dedem van Gelderm, consul la Poarta Otomană, la Bucureşti în timpul campaniei lui Napoleon în Egipt în 1798, nu se poate vorbi vreo legătură deosebită între Principatele Române şi Olanda. Ele încep să se dezvolte ca toată istoria noastră moderne ca urmare a tratatului de pace de la Adrianopole din 14 Septembrie 1929. Evoluţia relaţiilor de la această dată încoace justifică întru-câtva „cazul Olandez” în sensul că această evoluţie urmează făgaşul apropierii Principatelor Române de ţările occidentale. Bineînţeles că reprezentarea acestor relaţii care de la început au avut un caracter exclusiv economic a putut fi ridicată la nivel de Reprezentanţă diplomatică şi Consulat general abia după câştigărea independenţei României şi caracteristic „cazului Olandez” după congresul de la Berlin din 1978 prin care România era obligată să acorde libertatatea confesiunii religioase. Însă chiar dacă 1882 a fost numit un consul general olandez în România iar în 1884 reprezentatntul României la Haga devine ministru plenipotenţiar, va dura până la 1907 când Olanda va ridica reprezentanţa sa diplomatică la Bucureşti la nivel de amsadă. Această întârziere sau poate chiar ezitare a Olandei de a-şi ridica reprezentanţa diplomatică la nivel de ambasadă într-o ţară în care exact în acceaşi perioadă interesele sale econmice deveniseră destul de importante dă de gândit oricât de pozitiv am vrea să vedem evoluţia istorică a relaţiilor dipomatice. Tocmai în această perioadă apar în România companiile petroliere Orion şi Shell. Cea din urmă va juca un rol foarte important în industria extractivă românească pâna la naţionalizarea comunistă prin filiala sa Astra Română.

            Cuantificările schimburilor economice dintre cele două ţări sunt însă interesante pentru că el pun la dispoziţie argumente pentru o concluzie pe care probabil că autorul nu a dorit-o, cel puţin în mod conştient. Aflăm că în perioda 1880-1930 importurile din România se situau între 1% şi 2% din totalul importurilor olandeze şi constau exclusiv din materii prime pe când exporturile olandeze spre România se ridicau la între 0,1% ş 0,2% din mult totalul exporturilor. Această balanţă a schimburilor comerciale clar în dezechilibru în favoarea României nu este neapărat motiv de mândrie din cauza faptului că România îşi confirma în acest fel rolul de exportatoare de materii prime brute în schimbul unor bunuri cu o valoare adăugată mult mai ridicată. Aici ar fi fost poate mai concludentă balanţa de plăţi. De fapt caracterul preponderent ale relaţiilor dintre cele două ţări a fost unul economic începând cu semnalarea comercianţilor olandezi în sec. XVII la Galaţi şi Brăila şi până în ziua de azi. In a doua parte a sec. XIX şi prima parte a sec. XX Olanda era încă o putere colonială iar ca putere economică puternic capitalizată era şi ea ca oricare altă putere economică era în căutare de materii prime şi de pieţe de desfacere. România corespundea acestui profil şi pe lângă aceasta nu avea motive deosebite să se teamă de nişte implicaţii politice de oarecare gravitate ca urmare a acestor relaţii economice ca în cazul marilor puteri. Acest lucru explică probabil şi poziţia oarecum favorizată pa care Shell a reuşit s-o capete pănă la naţionalizarea comunistă. Poziţia pe care Astra Română şi-a căpătat-o în industria extractivă din România nu fost întotdeauna ocrotită de fricţiuni şi chiar conflicte deschise cu guvernele României, mai ales cele liberale care în repetate rânduri au încercat să impună un caracter românesc acestei industrii. A existat chiar o perioadă în care activele şi pasivele firmei au fost sechestrate de gvernul României pe motiv de apartenenţă la una din ţările duşmane (sept. 1916 -  ian. 1919)[iv]. Apoi toate legile liberale în domeniu au avut ca scop limitarea concesiilor din domeniul statului spre firmele considerate a fi de provenienţă străină. Asemenea lucruri nu le aflăm din volumul menţionat, fiind probil considerate amănunte nesemnificative.

În zbuciumata periodă de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 ambasadorul Olandei Coen Stork a înţeles poate cel mai bine importanţa elementului uman al relaţiilor dintre două ţări acesta întreţinând relaţii foarte strânse mai ales cu dizidenţii regimului comunist care în mare parte erau oameni de cultură. Probabil că din acestă cauză ambasadorul Stork s-a bucurat de mare popularitate chiar în cercurile mai largi ale public român. Olanda a devenit în felul acesta mult mai apropiată pentru români. În schimb în Olanda el a fost considerat mai ales un nonconformist de-a lungul întregii sale cariere diplomatice. Oricum meritele domniei sale sunt direct proporţionale cu gradul de dificultate al ţărilor în care a fost desemnat căci înainte de România el fusese în Cuba şi Republica Africa de Sud, ţări în care amintira sa încă este păstrată.

            În ziua de azi aceste relaţii preponderent economice şi-au format un cadrul instituţional puternic iar apartenenţa la organizaţiile internaţionale le-au dat un plus de coerenţă şi soliditate. Din păcate ele, cum de altfel era de aşteptat, nu au contribuit foarte mault la ameliorarea imaginii României apărute imediat după dec. 89. Această imagine a unei ţări din lumea a treia încă mai persistă chiar dacă în multe privinţe s-a mai estompat. Ea mai persistă poate la nivel ziaristic şi cel al cetăţeanului obişnuit, acolo unde prejudecăţile o dată căpătate sunt de lungă durată. Apoi organizaţiile non guvernamentale de bine afcere care trebuie să-şi justifice existenţa şi activitatea pentru colectarea de fonduri nu au tendinţa de a încerca să schimbe acestă imagine. O activitate fructuoasă şi succesele repurtate sunt percepute ca merite cu atât mai strălucitoare cu cât mediul în care se desfăşoare este zugravit mai potrivnic (sărăcie, înapoiere, lipsă de condiţii elementare). Din păcate România mai oferă încă cu prisosinţă aceste imagini iar cultura înaltă, cea propagată la nivele academic şi în general instituţional, nu le poate schimba din creion.

Este posibil ca Olanda să fie ţara cu cele mai mute organizaţii caritabile care sunt active în România în ultimii 18 ani căci pe lângă cele mai mari şi cunoscute care operează la nivel mondial pentru România s-au creat uneori peste noapte nenumărate fundaţii ad-hoc chiar la nivel de sat sau cartier. România combina două apspecte care au contribuit la această indoielnică popularitate. Oferea condiţiile unei ţări din lumea a treia la o distanţă uşor de acoperit fără lipsa totală de siguranţă personală caracteristică multor ţări care găzduiesc asemenea organizaţii. Cu alte cuvinte într-ajutorarea, caritatea au devenit accesibile omului obişnuit care putea să-şi satisfacă în acest fel dorinţa de a fi apreciat pentru binefacere şi spiritul de aventură fară însă a-şi asuma prea multe riscuri. Fără a pune la îndoială bunele intenţii ale acestora nu pot evita a face o remarcă oarecum cinică. România a contribuit la democratizarea activităţilor filantropice prin faptul că acestea au devenit accesibile omului obişnuit, la nivel veleitar, fără vreo dovadă sau pretenţie de profesionalism. Apropierea dintre oamenii obişnuiţi care s-a creat în acest fel, incontestabilă de altfel, a confirmat  şi continuă să confirme şi prejudecăţile exitente atâta vreme cât ea rămâne unilaterală. Nivelul la care se desfăşoară aeste relaţii este deasemeni impenetrabil pentru mesajul cultural la nivel înalt şi imun pentru efectele relaţiilor economice. Asupra importanţei, ponderea în decizia politică bazată pe consutare directă, acestui nivel social în societatea olandeză voi reveni mai târziu.

Revenind pentru un moment asupra vlumului menţionat nu pot să nu remark contribuţiile lui Tudor Oltean, Jan Willem Bos şi mai ales a lui Sorin Alexandrescu în legătură cu eforturile de promovare a culturii româneşti în Olanda. Mă voi ocupa întâi de Tudor Oltean care oferă o imagine completă, la data apariţiei volumului, a lucrărilor literare româneşti traduse în Olanda şi a celor olandeze traduse în româneşte şi de Jan Willem Bos care este pe departe cel mai meritos traducător din limba română atât din punct de vedere calitativ dar şi din punct e vedere al activităţii asidue din ultimii 25 de ani pentru promovarea literaturii române. Contribuţia lui Sorin Alexandrescu va forma cadrul expunerii despre studiile româneşti în Olanda.

Panait Istrati deschide împreună cu Rebreanu şirul scriitorilor români traduşi In Olanda. Istrati se bucură chiar de popularitate la marele public. Oltean explică acest lucru prin faptul că el ar fi beneficiat de „filiera franceză” şi „de internaţionalismul ideologiei de stânga”[v]. Altul ar fi fost cazul lui Rebreanu în care sunt semnalate dificultăţiele de înţelegere de către publicul olandez al universului autorului. În perioada imediat postbelică piaţa de beletristică din Olanda nu a scăpat asaltului propangandistic prin care Zaharia Stancu cu Desculţ şi Migail Sadoveanu cu Mitrea Cocor ar fi trebuit să devină cunoscuţi ai publicului olandez. Bineînţeles că îndoielile lui Tudor Olteanu în legătură cu succesul acestei tentative sut foarte întemeiate dar nu trebuie uitat că la acea vreme Partidul Comunist Olandez era destul de consistent prezent în politica olandeză şi că el se bucura de o susţinere considerabilă. E posibil ca asemenea apariţii să fi avut un oarecare ecou în cercurile comuniste de atunci. Un succes spontan adică nesusţinut din motive propagandistice a fost traducerea din farnceză a romanului lui Virgil Gheorghiu La vingt-cinquieme heure (1949). Oarecum neaşteptat de tîrziu apare primul volum de poezie a lui Eminescu în 1968. Un an mai devreme apăruse o antologie de proporţii sub numele de Meesters der Roemeense vertelkunst [Maieştrii ai artei narative] de îşi leagă numele R. Knorringa, D. Knol şi W. Van Eeden, începînd astfel implicarea Universităţii din Amsterdam în peisajul apariţiilor de literatură română pe piaţa olandeză.  Antologia cuprindea nume de renume din literatura română cum ar fi Negruzzi, Filimon, Caragiale, Galaction, Sadoveanu, Rebreanu, Agîrbiceanu şi deasemeni autori atunci contemporani ca Eugen Barbu, Francis Munteanu şi Fănuş Neagu.

În anii şaptezeci când în România mitul liberalizării începea să se piardă în sărăcia şi mizeria vieţii zilnice acesta prindea în credibilitate în occident incluzând Olanda. În acea periodă apare romanul Strada Mîntuleasa a lui Mircea Eliade dar şi Ostinato şi Oul Cubic ale lui Paul Goma. Se poate spune că în acea perioadă traducerile direct din limba română încep să formeze standardul apariţiilor româneşti, perioadă în care se remarcă Lisbeth Ziedses des Plantes ca traducătoare la nivel profesional. Ea este şi una dintre primii studenţi ai Catedrei de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Amsterdam înfiinţată în această formă de Sorin Alexandrescu şi Wim van Eeden. În traducerea ei a apărut în 1976 Dichters uit Roemenië [Poeţi din România], antologie de poezie care prezinta un număr de creaţii ale poeţilor periodei începând cu 1964-1966. Din păcate însă după Frumoşii nebuni ai marilor oraşe a lui Fănuş Neagu, un volum de poezii al lui Marin Sorescu şi La curtea lui Dionis de Mircea Eliade îşi încetează activitatea în acest domeniu.

Tocmai atunci însă începe să se profileze cel care în următorii mai mult de 25 de ani va domina pe departe apariţiile literare româneşti în Olanda anume Jan Willem Bos, licenţiat al catedrei din Amsterdam. îşi face debutul ca traducător cu Lunga călătorie a prizonierului a lui Sorin Titel în 1981 şi patru ani mai târziu nu se sfieşte să traducă Pagini bizare a lui Urmuz. Antologia Roemenië, Verhalen van deze tijd [România, povestiri ale acestui timp] apărută în 1988 care cuprindea autori din aproape trei generaţii de scriitori, de la Titus Popovici, reprezentantul realismului socialist la textualistul Mircea Nedelciu, incluzăndu-i pe Bănulescu, Neagu, Ţepeneag şi Manea. Ambele antologii erau întocmite şi pre(post)faţate de Sorin Alexandrescu care începând din 1969 şi-a legat numele într-un rol sau altul de majoritatea apariţiilor literare dar şi de expoziţiile dedicate sau incluzând manifestări de artă românească.

Scopul antologiei era clar, de a face cunoscut publicului olandez proza românească a ultimelor decenii. Putem afirma că acest scop a fost atins mai ales de ultima antologie menţionată nu numai prin calitatea textelor sau a selecţiei dar şi ajutată de împrejurări a căror viteză de desfăşurare la scurt timp după apariţia ei au depăşit puterea de analiză a tuturor.  După evenimentele din decembrie 1989 mulţi olandezi au devenit interesaţi în România, poate şi numai din cauza faptului că revoluţia era transmisă în direct la radio şi televizor tocmai în perioda Crăciunului. Audienţa era asigurată şi spontan România a ajuns chiar şi numai pentru căteva zile în centrul atenţiei. În acel moment părea că şi manifestările culturale româneşti vor atrage mai multă atenţie. Acest lucru s-a întâmplat ce-i drept dar prea puţin ca imediat după aceea să fie sufocat de imaginile de marcă care au însoţit numele României atunci şi în unele cazuri chiar în ziua de azi.

Din păcate anii următori lui 1990 nu au adus o schimbare substanţială a editurilor olandeze faţă de literatura româna. Numărul traducerilor de literatură sau a lurcărilor popularizatore nu au crescut substanţial iar aproape toate din cele de valoare sunt semnate de Jan Willem Bos. De dood leest de krant [Moartea citeşte ziarul] a lui Mirecea Dinescu, Kopie van een nachtmerrie [Copie a unui coşmar] a Anei Blandiana, Leergeld [Octombrie, ora opt], Het Verhoor [Interogatoriul] ale lui Norman Manea a carui lucrare Întoarcerea huliganului a fost deasemeni tradusă recent[vi] şi Travesti a lui Mircea Cărtărescu sunt bineînţeles toate demne de menţionat dar dacă ne gândim că apariţia lor se întinde pe o periodă de aproape douăzeci de ani nu putem afirma că acest lucru poate fi folosi ca dovadă a unui interes foarte susţinut pentru literatura română. De fapt interesul redus dacă nu minim faţă de producţiile culturale româneşti poate fi dedus şi din faptul că majoritatea lucrărilor documentare, ziaristice ale lui Jan Willem Bos au trebuit să apară la propria-i editură înfiinţată tocmai cu acest scop. De altfel tot el împreună cu Sorin Alexandrescu au înfiinţat o revistă cultural-politică de înaltă ţinută care timp de doisprezece ani a fost apreciată fără nici o rezervă în toate cercurile interesate de România incluzănd şi Comisia permanentă de afaceri externe a Parlamentului olandez, institute de cercetare şi toate bibliotecile universitare. Numărul de abonamente la Roemenië Bulletin a egalat tirajul fiecărei traduceri menţionate mai sus. Bineînţeles că aici trebuie amintită cu multă apreciere şi activitatea lui Olaf Tempelman care aproape zece ani a fost corespondent la Bucureşti pentru un trust de presă de mare circulaţie în Olanda. Se poate spune fără nici o exagerare că Olaf Tempelman a adus România mai aprope de cetăţeanul olandez prin reportajele sale care întotdeauna s-au caracterizat prin spirit critic şi moralitate dar şi multă apropiere şi înţelegere faţă de românii despre care scria şi în felul acesta le dădea o identitate.

            Până în ziua de azi nu poate fi vorba de existenţa vreunei politici coerente prin care cultura românească să fi fost promovată în Olanda. Trei, patru expoziţii de artă contemporană una despre avangardă şi una care dorea probabil să popularizeze aurul dacilor nu pot livra proba contrarie. Olanda nu nu se află pe lista ţărilor pentru care ar exista vreun interes la nivelul forurilor de decizie în cultură din România şi deci renumele unui oraş ca Amsterdam nu a fost considerat suficient de important pentru a înfiinţa un centru cultural. Institutul Cultural Român a considerat ca alte capitale europene precum Stockholm sunt mult mai importante pentru difuzarea produsului cultural românesc. Această rezervă din partea forurilor române egalează desăvârşit lipsa de interes din partea olandeză cu toate că antologia cu care am început această expunere şi care se vrea un studiu de caz, vrea să ne convingă de contrariu. De fapt la începutul anilor ’90 chiar interesul diplomatic al României faţă de Olanda era nul căci n-ar fi rău de amintit că a trebuit să dureze trei ani până să fie acreditat un ambasador cu puteri depline la Haga. Cu oarecare sarcasm aş putea remarca că acest lucru se întâmpla în pofida relaţiilor aşa zis seculare şi a unei tradiţii zicesar înrudite dacă nu chiar comune (sic). Altfel spus aceaste relaţii sunt aproape în toate privinţele unilaterale atătă vreme cât Olanda rămâne unul dintre cei mai mari investitori în România dacă nu cel mai mare, organizaţiile caritabile olandeze ajung toate colţurile României desfăşurând activităţi mai mult sau mai puţin responsabile iar autori olandezi sunt traduşi în română bineînţeles cu subvenţii substanţiale.

            Caracterul acesta unilateral al relaţiilor dintre Olanda şi România este pus sub semnul întrebării doar de activitatea Catedrei de Limbă şi Cultură Română de la Universitatea din Amsterdam. Începutul şi activitatea ulterioră a catedrei până în 2002 este legată de personalitatea lui Sorin Alexandrescu care a ajuns în Olanda în 1969 la invitaţia romanistului şi medievistului Paul Zumthor care dorea ca şi limba româna să fie reprezentată ca limbă romanică în acea vreme la Facultatea de Litere a Universităţii din Amsterdam. La început el activat ca lector la Amsterdam dar şi la Universitatea din Groningen ca asistent al Profesorului W. Noomen. În 1971 şi-a început programul catedra de limbă şi literatură care după patru ani de studiu oferea o licenţă. Programul nu era îndreptat doar spre cunoşterea limbii române cu ceva cunoştinţe de literatură ci oferea o gamă largă de domenii de studiu care era împărţită în linii mari într-un teren lingvistic, susţinut de Wim van Eeden şi un teren de literatură, cultură, istorie şi antropologie, predat de Sorin Alexandrescu.

Activitatea şi chiar existenţa acestei catedre a fost şi este mult influenţată de imaginea României în Olanda. În anii ’70 a existat o imagine oarecum pozitivă bazată pe speranţa de liberalizare care în România era deja pe cale de dispariţiei dar în occident încă se menţinea sau era bine cultivată. Anii ’80 au demonstrat dimensiunile pe care le luase catastrofa naţional comunistă din România şi care nu avea egal in Europa, decât în Albania. Numărul de studenţi care frecventau cursurile acestei catedre nu a fost niciodată ridicat însă în acea periodă aceştia deveniseră o raritate. După revoluţia din 1989 speranţele că interesul pentru limba şi cultura română vor creşte s-au dovedit doar în mică măsură întemeiate cu toate că numărul de studenţi va creşte şi se va stabiliza la o un nivel la care se află şi în ziua de astăzi. În 1994 catedra a fost despărţită de Catedra de Limbă şi Literatura Franceză cu care funcţionase impreună de la înfiinţare pentru a fi ataşată de Catedra de Studii Esteuropene suferind ȋn acest fel o modificare de profilul. Orientarea spre literatură şi cultură primeşte în 1998 confirmarea oficială chiar dacă la acea dată se va face o fuziune pur administrativă cu Catedra de Limbă şi Cultură Italiană care îşi păstra ca de altfel toate catedrele care reprezintă „limbile mari” profilul filologic. Despărţirea de profilul pur filologic era inevitabilă având în vedere lipsa de cunoştinţe despre România prin absenţa cronică a altor instituţii de informare ca să nu mai vorbim de popularizare. Acest fapt explică poate cel mai bine, lăsând la o parte fascinaţia şi înclinaţia personală, diversitatea activităţii lui Sorin Alexandrescu şi febrila sa căutare de metode şi domenii de cercetare şi învăţământ la nivel universitar.

            Reformele care s-au aplicat în învăţământul superior începând cu 1999 au netezit terenul pentru aplicarea sistemului Bologna începând cu 2003 prin care şi Catedra de Limbă şi Cultură Română oferă un masterat obişnuit sau oferă acces la un masterat de cercetare de doi ani care pregăteşte studenţii eminenţi pentru doctorat. Începând cu acel an Profesorul Dennis Deletant a preluat conducerea catedrei combinând activitatea de la Amsterdam cu cea de la UCL în Londra. Prin venirea dânsului profilul de istorie şi literatură a fost întârit şi mai mult având în vedere că subsemnatul este absovent de istorie social economică al Universităţii din Groningen iar în cadrul tezei de doctorat m-am ocupat de liberalismul românesc din punct de vedere al teoriilor politico-economice de dezvoltare şi a dreptului constituţional. Şi din punct de vedere al profilului putem spune că suntem un unicat iar oferta noastră de învăţămant poate fi relevantă la nivel de masterat chiar pentru fiecărui student român care a benefeciat deja de o formaţie filologică în timpul perioadei de bachelor. Beneânţeles că această orientare a catedrei o fost oarecum impusă şi de faptul că după pensionarea lingvistului Wim van Eden facultatea nu a mai atras o lungă periodă un alt lingvist din motive de politică financiară. Acest lucru a creat însă posibilitatea de a invita în fiecare an un lingvist de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. În acest fel am avut ocazia să fim vizitaţi de lectori care între timp şi-au format un renume în acest domeniu cum ar fi Oana Murăruş şi Andra Vasilescu ca până la urmă începând cun 2004 să benficiăm de colaborarea permanentă a Danei Niculescu care acum câteva luni în urmă şi susţinut doctoratul cu d-na Prof. Dr. Dindelegan cu Suma cum laude.  În momentul de faţă putem susţine că o dată cu angajarea permanentă a d-ne Dr. Dana Niculescu catedra noastră oferă în mod sistematic toate specializările unei catedre în cadrul Facultăţii de Stiinţe Umaniste aşa cu a fost rebotezată Facultatea de Litere după fuziunea cu Facultatea de Istorie, Facultea de Filozofie şi Facultatea de Teologie. De fapt în decursul anilor catedra de la Amsterdam a invitat în calitate de lectori un număr demn de menţionat de personalităţi de la Universitatea Bucureşti atribuindu-şi în acest fel rolul de instituţie de încurajare a activităţii creatoare şi de cercetare. Amintesc aici în ordine cronologică pe Tudor Olteanu, Alexandru Tudorică, Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Ovidiu Verdeş, Liviu Papadima, Carmen Muşat, Oana Dubălaru.

Din dorinţa de a ridica şi mai mult nivelul calitativ de învăţământ la catedrei începând din acest intră în vigoare tratatul de colaborare cu Facultatea de Litere din Bucureşti pe baza căruia masteratul de la Amsterdam se combină cu un număr de cursuri la Bucureşti. De fapt această evoluţie la nivel universitar poată fi considerată simptomatică pentru rolul pe care şi l-a atribuit catedra noastră. După mai mult de treizecişicinci de ani de existenţă se poate spune că în cadrul acestei catedre s-a desfăşurat dacă nu toată activitatea ştiinţifică in domeniul umanist în legătură cu România. Personalităţile menţionate anterior în domeniul traducerilor şi a activităţii de popularizare a culturii române din ultimii aprope patruzeci de ani au avut a avut o legătură cu această catedră, de cele mai multe ori fiind absolvenţi ai ei. Mai mult decât atât catedra şi-a manifestat existenţa în cadrul societăţii civile olandeze. Sorin Alexandrescu a fost acela care în 1988 a reuşit să coaguleze un comitet de angajamant politic din care au făcut parte personalităţi cu înaltă autoritate morală în societatea olandeză. Acest comitet numit Roemenië Comité a organizat şi prima demonstraţie în faţa Ambasadei României la aniversarea unui an de la revolta de la Braşov.

Judecând activitatea catedrei putem spune că din păcate este singura instituţie care dezminte unilaritatea relatiilor Româno-Olandeze în sensul că prin activitatea sa a contribuit chiar într-o măsură poate modestă dar întotdeauna cu mult deasupra menirii ei instituţionale la la ameliorarea anomaliei relaţiilor dintre România şi Olanda. Din păcate semnele recunoaşterii din partea română sunt rare dacă nu inexizistente în afară de relaţiile personale de prietenie şi strănsă colaborare care s-au cimentat în decursul anilor. Nu trebuie pierdut din vedere că indiferent de meritele personale a celor care activează la această catedra existenţa ei depinde de bunăvoinţa Facultăţii de Ştiinţe Umaniste care la rândul ei se zbate să menţină vie tradiţia de a susţine învăţământul şi cercetarea în domeniul „limbilor mici”, aşa zisele unicate în peisajul universitar. Fiananţarea acestor catedre este dificilă având în vedere numărul redus de studenţi şi ceea ce este considerată a fi relevanţa socială a acestor studii. De fapt catedra de la Amsterdam a devenit într-adevăr un unicat pe o rază geografică considerabilă dacă luăm în consideraţie faptul că asemenea catedre cu un program complet de înţământ la nivel universitar nu mai există în toată partea de nord-vest a Europei. Bineînţeles că afinităţile spirituale cu ţările latine sunt de netăgăduit şi de aceea studiile româneşti în Italia şi Franţa nu au poate niciun caracter exotic. Existenţa ştudiilor româneşti în ţările germanice sau anglo-saxone nu este însă nici pe departe de la sine înţeleasă. Despre importanţa lor pentru România nu cred că trebuie să mai pledez aici căci nu este nevoie de nici o relevaţie pentru a înţelege ponderea politică şi economică a acestor ţări în Europa. Nu am deasemeni nici cea mai mică intenţie să pledez pentru vreun ajutor din partea statului român. Ceea ce însă ar putea să înţeleagă forurile de decizie este faptul că este foarte dificil de a susţine o activitate de învăţământ şi cercetare în legătură cu o cultura care se îşi revendică carecterul european cu vehemenţă dar este total absentă. Este cu totul de înţeles că o traducere, un film, un spectacol de operă sau un concert să zicem o dată la trei ani şi atunci cu totul incidental sau prin iniţiative veleitare încă trezesc doar surprindere sau în cel mai bun caz reacţii binevoitoare, în orice caz nu impun apreciere sau respect. Apariţia lor în peisajul cultural olandez surprinde pentru din cauza rarităţii şi din cauza faptului că ea contrazice acea imagine de sărăcie şi primitivism care încă mai domneşte în Olanda în privinţa Românei. Altfel ar sta lucrurile dacă aceste apariţii ar fi dese şi structurate. Ele ar confirma ceea ce noi ştim că există şi deseori suntem mândri că ne caracterizează. Poate totuşi ar fi bine amintit celor care se ocupă de cultură la nivel instuţional în România că societatea română îşi datorează modernitatea, fie ea neîmplinită şi întărziată în primul rând culturii care din secolul XIX încoace a acupat rolul de avangardă în ceea ce priveşte dezvoltarea societăţii.

În ceea ce priveşte relaţia cu Olanda mi- teamă că va mai dura mult până când confirmarea locului României pe harta europeană se va putea face printr-o prezenţă economică de netăgăduit. Produsul cultural iese însă din acest cerc vicios pentru că se sustrage rigorii legilor economice înlocuid în esenţă valoarea adăugată cu vocaţia şi talentul. Numai aşa cred că am infirma poziţia de exportatori de materii prime şi material uman brut.