Studii româneşti la

UNIVESITAET LEIPZIG

Rumänische Studien in Leipzig

Sabine Krause

Universitatea din Leipzig

Resümee 

Rumänische Studien in Leipzig in Geschichte und Gegenwart Die Anfänge der Rumänistik in Leipzig sind eng mit dem Namen Gustav Weigand verbunden, der im Jahre 1893 mit Unterstützung des Rumänischen Königreiches das Institut für Rumänische Sprache gründete, das bis zum ersten Weltkrieg die wichtigste Lehr- und Forschungseinrichtung für rumänische Studien außerhalb Rumäniens war. Gustav Weigand leistete zusammen mit seinen Schülern einen wichtigen Beitrag zur rumänischen Sprachgeografie und Dialektologie sowie zur Begründung der Balkanlinguistik. 1926 wurde Weigands Institut dem Romanistischen Lehrstuhl der Universität unterstellt. Auch wenn die Weigandschen Forschungsinteressen von seinen Nachfolgern nicht weiter verfolgt werden, gibt es in der Lehre eine Kontinuität.

In den 60er und 70er Jahren wird die Universität Leipzig zu einem wichtigen Zentrum der rumänistischen Ausbildung sowie zu einem renommierten Forschungszentrum der rumänistischen Sprachwissenschaft, vor allem dank des Wirkens von Werner Bahner und Klaus Bochmann.

Nach einer sehr schwierigen Periode in den 80er Jahren, vor allem jedoch nach der „Wende“ 1989, mussten neue Wege auch für die Leipziger Rumänistik gesucht werden. Mit neuen Forschungsprojekten wurde in gewisser Weise an den Gegenstand Weigands, die gesprochenen Varietäten des Rumänischen in- und außerhalb Rumäniens, angeknüpft, dies jedoch in einem neuen, erweiterten Interpretationskontext.

Angesichts der neuen Situation im Hochschulwesen erfährt gegenwärtig auch die Ausbildung im Rahmen des Bologna-Prozesses eine Neuorientierung, um das Rumänische an der Universität Leipzig (wieder) fest zu verankern und damit die fast 115jährige Tradition dieses Faches in Leipzig fortzusetzen.

Începuturile  

Istoria studierii limbii române la Leipzig începe cu un nume ilustru: profesorul Gustav Weigand, fondatorul Institutului de Limbă Română. Weigand (1860-1930) este primul romanist german care a abordat intens limba română şi peisajul cultural din România.

În anul 1888, Weigand îşi susţine doctoratul la Leipzig cu teza coordonată de lingviştii de renume August Leskien şi Karl Brugmann, Limba vlahilor din Olimp (Die Sprache der Olympo-Walachen), lucrare care îi fondează renumele de cunoscător al limbii române.[1] Cu lucrarea sa de habilitare Vlaho-meglenii. O cercetare etnografic-filologică (Vlacho-Megeln. Eine ethnographisch-philologische Untersuchung, Leipzig 1892) îşi consolidează acest renume în cercurile specialiştilor, şi în anul 1892, Weigand devine membru corespondent al Academiei Române. Reuşeşte să mobilizeze personalităţi importante ale culturii române  în vederea înfiinţării unui institut de filologie română. Astfel, cu promovarea de către  preşedintele de atunci al Academiei Române, savantul şi scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu, Weigand obţine din partea statului român o finanţare anuală de 6000 de lei (din 1895 chiar de 10 000 de lei) pentru întemeiarea, în aprilie 1893, a Institutului de Limbă Română, un institut privat, la început legat doar formal la universitate.[2] În timpul Primului Război Mondial, Institutul de Limbă Română este integrat în întregime în universitate, guvernul regal al Saxoniei preluând finanţarea  (ceea ce a însemnat în acelaşi timp şi o reducere a fondurilor, pe care Weigand o deplângea adesea)[3].

Institutul de Limbă Română urma să devină, până la Primul Război Mondial, cea mai importantă instituţie de predare şi cercetare a  românisticii din afara graniţelor României.[4]

După câteva decenii, institutul avea deja o bibliotecă, în componenţa căreia se aflau sute de texte valoroase în limba româna veche, printre care tipărituri şi manuscrise rare, care au fost distruse totuşi în cel de al doilea război mondial aproape complet.

Încă din primul deceniu după înfiinţarea sa, institutul din Leipzig a ajuns să şcolarizeze 90 de studenţi, dintre care erau 34 de români. Cincisprezece candidaţi germani şi şapte români îşi dădeau deja doctoratul la Weigand până în 1903. Tezele lor sunt publicate în Anuarul Institutului de Limbă Română de la Universitatea din Leipzig, Anuarul fiind până în anul 1922 cea mai importantă publicaţie periodică de filologie română.[5]

Klaus Bochmann evidenţiază trei particularităţi ale operei lui Weigand[6]:

1.      Vizitând toate regiunile unde se vorbea o varietate a limbii române, Gustav Weigand descrie toate dialectele şi subdialectele româneşti pe baza propriilor cercetări de teren, nu numai subdialectele dacoromâne, ci şi istroromâna, aromâna (cf. monografia: Die Aromunen, Leipzig 1894-95) şi meglenoromâna a cărei descoperire este chiar meritul său (cf. lucrarea de habilitare: Vlacho-Meglen [...], Leipzig 1892).

2.      Gustav Weigand este autorul primului atlas lingvistic al limbii române finalizat în anul 1897, însă apărut abia în anul 1909) şi al unuia dintre primele atlase lingvistice în general. Chiar după apariţia atlasului lingvistic lui Pop şi Petrovici (sub conducerea lui Puşcariu), atlasul lui Weigand a rămas o sursă valoroasă mai ales pentru studierea limbii române în la sfârşitul secolului 19.

3.      Spre deosebire de majoritatea romaniştilor din epocă, Weigand tratează limba română ca pe o limbă balcanică, convins că multe particularităţi care deosebesc limba română de toate celelalte limbi romanice, dar care au corespondente în alte limbi balcanice, nu pot fi explicate decât printr-o lingvistică balcanică. În primele decenii ale secolului 20, Weigand întreprinde mai multe cercetări de teren pentru limbile bulgară şi albaneză şi devine unul dintre primii specialişti germani pentru acestea, vorbeşte – pe lângă limbile romanice – şi macedoneana, turca, sârba, croata şi neogreaca şi se evidenţiază ca un bun cunoscător al Balcanilor, din punct de vedere etnografic, demografic şi cultural.[7]

Printre studenţii Institutului de Limbă Română s-au numărat unii dintre cei mai importanţi lingvişti români : Sextil Puşcariu – fondatorul şcolii lingvistice de la Cluj, cercetătorii limbii aromâne, Theodor Capidan şi Pericle Papahagi, Iosif Popovici, Constantin Lacea[8], ca şi studenţii din alte ţări, ca de ex. danezul Kristian Sandfeld-Jensen, bulgarul Stefan Mladenow, specialist de română şi de albaneză, dar şi studenţi din America, Polonia, Rusia şi Spania. Totuşi, majoritatea studenţilor erau germani, printre care Arthur Byhan, H. L.C. Bachmeister, sau A. Damaschke, cunoscuţi prin lucrările lor publicate în Anuarul Institutului de Limbă Română. În plus se pot găsi în Anuar şi primele teze de doctorat despre literatura română (Ion Scurtu şi Horia Petra-Petrescu).

Studiile de română au avut o importanţă deosebită, în contextul mai larg al studiilor balcanice, motivate şi de politica externă, Europa de Est şi de Sud-Est aflându-se, înainte de 1918, în sfera de influenţă economică a Germaniei. Astfel, Weigand a putut să întreprindă cercetările de teren din anii 1889 şi 1890 şi datorită sprijinului financiar din partea guvernului Prusiei. Iar în anul 1917, după ocuparea Macedoniei de către armata Germaniei, Weigand a aparţinut unei „comisiei naţionale macedonene” [9] şi în cadrul acesteia s-a dedicat cercetărilor etnografice şi de limbă.

Perioada de tranziţie (1929-1950)

După pensionarea lui Weigand, în anul 1926, romanistul Heinrich Kuen este însărcinat cu conducerea Institutului de Limbă Română care, în anul 1929, un an înaintea morţii lui Gustav Weigand, este subordonat catedrei de lingvistică romanică a Universităţii din Leipzig, condusă de romanistul Walther von Wartburg. În anul 1930 Martin Block, elevul lui Weigand, care îşi dăduse doctoratul în 1923 cu un studiu original despre cultura materială a ţiganilor din România[10] şi pe care Weigand îl pregătise de mult drept succesor, se întoarce la Leipzig unde ţine cursuri practice de limbă română, iar din 1931 - după plecarea lui Kuen la Freiburg – şi toate cursurile de lingvistică. În ciuda eforturilor depuse de Martin Block, care reuşeşte să obţină din nou un sprijin financiar din partea României, şi care este susţinut de von Wartburg, pentru institut nu se mai crează nici un post fix. Block, care publicase în 1936 lucrarea sa de habilitare despre „Ţiganii, viaţa şi sufletul lor”[11], este obligat să ţină în continuare cursurile şi seminarile de română ca suplinitor, până în anul 1940.[12]

În anul 1941, Institutul de Limbă Română intră în componenţa Institutului de limbi romanice al Universităţii din Leipzig, iar Sextil Puşcariu, atunci aflat la Berlin, preia conducerea ştiinţifică. La 1 februarie 1945, Eduard von Jan, directorul de atunci al Institutului de limbi romanice, îi propune decanului Facultăţii de Filosofie de atunci să-l numească pe Block profesor extraordinar pentru română, în august 1946 având loc negocieri în acest sens[13], fapt care reflectă continuitatea ideii unei catedre specializate de filologie română la Universitatea din Leipzig dar, interesele ştiinţifice ale urmaşilor lui Weigand  în acea perioadă fiind cu totul altele, Block s-a orientat mai mult asupra studierii culturii rromilor.

Cercetarea românistică după 1950 - noile orientări

Cercetarea românistică la Universitatea din Leipzig din 1950 încoace este indirect influenţată de activitatea lui Werner Krauss, directorul Institutului de Romanistică din1948 până în 1961, prin orientările sale metodologice şi prin interesele sale de cercetare. Krauss îl  îndeamnă pe Werner Bahner - care va continua cercetările româneşti la Leipzig între anii 1950 - 1965 – să aplice în lucrările dedicate limbii române modelul metodologic al propriilor studii despre istoria ideilor Iluminismului francez. Elevii lui, printre care se numără specialişti de limbă şi de lingvistică românească ca Arthur Beyrer, Johannes Thiele şi Klaus Bochmann, îşi scriu tezele de doctorat pe aceeaşi linie[14]. În anii ’60, Universitatea din Leipzig are să devină din nou un centru de cercetări româneşti, problemele abordate în acea perioadă privind mai ales istoria conştiinţei lingvistice[15], vocabularul de specialitate[16], istoria ideilor şi, dezvoltându-se din aceasta din urmă, cercetarea sociolingvistică romanistică de la Leipzig[17] cu extinderi la pragmatica istorică şi lingvistica textului[18].

Spre deosebire de interesele ştiinţifice ale lui Weigand, al cărui obiect de studiu era limba vorbită, cercetările lingvistice din anii 1960 încoace se bazează exclusiv pe materialul scris. Această opţiune nu este întâmplătoare, corespunzând şi orientării predominante a lingvisticii din România spre studierea limbii literare.[19] Cum scrie Klaus Bochmann, „lingvistica din România, atunci viguroasă şi multilaterală, avea un bun renume internaţional […], ceea ce a determinat studiile româneşti din străinătate, inclusiv pe cele din Leipzig, să articuleze o ofertă personală specifică. La Leipzig, această ofertă avea să prindă contur şi să aibă succes cu studiile privind conştiinţa lingvistică, istoria ideilor şi a termenilor, mai ales în domeniul socio-cultural, fiind obiecte de cercetare şi perspective ştiinţifice care, în comparaţie cu lingvistica din România, erau originale, mai puţin întâlnite chiar şi în restul universităţilor europene.[20]  Printre realizările din această perioadă putem aminti, pe lângă lucrarea de habilitare şi cele trei teze de doctorat amintite mai sus, şi cinci colocvii ştiinţifice, organizate între 1974 şi 1979 împreună cu specialişti de lingvistică, de istorie şi de istorie literară din Cluj şi Bucureşti, cu scopul de a edita un dicţionar al ideilor socio-culturale şi politice în limba română pentru perioada 1780-1860, perioadă decisivă pentru modernizarea societăţii româneşti. Politica statului român de autoizolare, controlul sever şi reducerea sensibilă a oricăror contacte ştiinţifice cu străinătatea şi  micşorarea fondurilor din anii 1980 au împiedicat realizarea acestui proiect.

Se pare că în momentul actual, cu trei decenii mai târziu, se duce la bun sfărşit ceea ce s-a început în anii ’70: în primăvara 2007, Klaus Bochmann, unul din iniţiatorii de atunci ai acestui dicţionar, a propus Academiei Saxone reluarea activităţilor de cercetare cu scopul de a alcătui o enciclopedie a ideilor socio-culturale şi politice care au apărut şi circulat în perioada 1780-1860.

În ceea ce priveşte studiile româneşti de la Leipzig, se poate observa o predominanţă continuă a cercetării lingvistice. Ca şi până atunci, în Institutul de Limbă Română, istoria literaturii române joacă şi după al Doilea Război Mondial un rol marginal, din cercetările literare rezultând mai ales un şir de ediţii critice sau traduceri din literatura română. În schimb, bilanţul lingvisticii este remarcabil. În bibliografia studiilor de românistică, prezentată de Jenny Brumme în septembrie 1993, este evidentă o preponderanţă netă a lucrărilor realizate la Leipzig.[21]  Pe lângă lucrările dedicate istoriei ideilor şi aspectelor sociolingvistice, mai ales realizate sau coordonate de Klaus Bochmann în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, trebuie menţionată Gramatica limbii române actuale (Grammatik der rumänischen Gegenwartssprache), elaborată de Arthur Beyrer, Siegfried Bronsert (amândoi din Berlin) şi Klaus Bochmann[22], care reprezintă una din cele mai ample lucrări de acest fel în mediul lingvistic german, luând în considerare şi unele aspecte contrastive. O altă realizare a fost Lexiconul lingvistice romanice. La volumul III, dedicat limbii române,[23] au colaborat Klaus Bochmann, Jürgen Erfurt şi Adrian Turculeţ (pe atunci lector de română la Universitatea din Leipzig).

Studiile universitare de limba română 1945-1985 –  o perioadă de prosperitate

Fireşte că existenţa unui departament de română în cadrul Institutului de Romanistică nu este motivat nici în acea perioadă numai lingvistic, ci şi politic, rolul său fiind de a contribui la cunoaşterea limbii, istoriei şi culturii unei ţări-prietene. Totuşi trebuie evidenţiat faptul că realizările ştiinţifice sus amintite se datorează mai ales efortului şi interesului individual al specialiştilor ca Werner Bahner, Arthur Beyrer, Johannes Thiele, Klaus Bochmann, şi unei colaborări strânse cu oameni de specialitate din România.

În anul 1978 - când nu exista nici o altă catedră de limbi romanice - deşi numărul studenţilor de la română este mult mai redus decât al celor care studiază franceza, spaniola sau italiana este fondată o catedră de limbă română, iar Klaus Bochmann este numit profesor de lingvistică română.

Se poate constata o continuitate a predării limbii române la Universitatea din Leipzig din 1893 încoace, chiar şi în perioada celui de al Doilea Război Mondial şi în perioada imediat următoare, când lectorul român Ion Popinceanu predă româna până în 1951.

Din anii cincizeci, pentru limba română a existat un lectorat ocupat de profesori din România. Primul lector român permanent, Octavian Şchiau, şi-a început activitatea în anul 1954, când cursurile de română devin o parte integrantă a studiilor de licenţă ale filologiei romanice.

În urma reformei învăţământului superior din 1968, structura tradiţională a facultăţilor este desfiinţată, fostele institute fiind  „repartizate” la diferite „secţii”. Astfel, la începutul anului 1969 sunt înfiinţate, printre altele, „Secţia de lingvistică teoretică şi aplicată” unde se pot studia limbile străine şi lingvistica (cu specializările „profesor de limbă” sau „traducător”), precum şi „Secţia de germanistică şi ştiinţă literară” unde se pot studia filologia germană şi literaturile străine.

Din 1973, limba română se poate studia şi în cadrul studiilor de traductologie. Numărul de locuri e limitat şi „repartizat” (potrivit „planului central” al învăţâmântului superior din Republica Democrată Germană), fapt din care rezultă că din doi în doi ani (alternând cu Universitatea Humboldt din Berlin – al doilea centru din RDG pentru pregătirea interpreţilor şi traducătorilor) sunt înmatriculaţi zece studenţi care urmează să studieze traductologia de limbă română în combinaţie cu o a doua limbă străină. Curriculumul cupinde, în afară de cursuri practice de limbă, de lingvistică generală şi românească, de lingvistică contrastivă şi cele de traductologie teoretică şi aplicată, şi cursuri de literatură, cultură, istorie şi civilizaţie. În perioada respectivă contribuie, pe lângă româniştii germani (Johannes Thiele, Klaus Bochmann, Hartmut Stübs, Jürgen Erfurt, Jenny Brumme şi subsemnata), şi profesori din România la o pregătire excelentă a studenţilor, cum ar fi Octavian Şchiau, Romul Munteanu, D. D. Draşoveanu, Nicolae Goga, Ion Vartic, Vasile Frăţilă, Adrian Turculeţ.

Mulţumită situaţiei favorizate a limbii române ca limbă romanică vorbită într-o ţară accesibilă şi cetăţenilor din RDG, şi pe baza acordului cultural dintre RDG şi România, practic toţi studenţi de limbă română şi-au absolvit anul trei de studiu în România, la Universitatea din Bucureşti. Până la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, aproape 100 de interpreţi şi de traducători pentru limba română ca şi unii cercetători specializaţi în românistică au fost formaţi la Leipzig, iar majoritatea absolvenţilor îşi mai desfăşoară activitatea şi la ora actuală.

Din 1985 a fost drastic redusă formarea de traducători de limbă română. Şi asta datorită faptului că relaţiile cu România deveniseră tot mai anevoioase în perioada ceauşistă, ceea ce a provocat chiar o criză a românisticii din RDG. Odată cu agravarea situaţiei precare politice şi economice în România anilor ‘80, stagiile de studii şi de cercetare nu mai erau realizabile, iar colegii din România nu mai puteau fi invitaţi în RDG. Faptul că România şi-a pierdut în anii ‘80 ai secolului trecut prestigiul internaţional s-a răsfrânt negativ asupra interesului faţă de limba română şi asupra cercetărilor din domeniu.  

Momente dificile

După 1989 au loc transformări profunde în învăţământul superior din Germania reunificată. Studiile româneşti din Leipzig trec prin momente dificile. În urma restructurării şi înnoirii (nu toate favorabile pentru studenţi şi profesori) universităţii se desfiinţează „secţiile” şi postul de profesor de limbă română. În plus este micşorat simţitor sprijinul financiar (ca şi moral) pentru studierea limbii române şi pentru schimbul de studenţi.

În anul 1993, se fondează „Institutul de romanistică” şi, în urma unui concurs, Klaus Bochmann este numit profesor de lingvistică franceză şi italiană. Klaus Bochmann conduce şi în continuare studiile româneşti, chiar dacă nu mai există o catedră specială de limba română[24].

În ceea ce priveşte cercetarea, în anii ’90 - după deschiderea graniţelor României - a apărut posibilitaea de a aplica metodologia sociolingvistică la realităţile de limbă şi de a valorifica politica lingvistică din regiuni până atunci inaccesibile cercetătorilor. Astfel, în cadrul programului Căi comune spre Europa (Gemeinsame Wege nach Europa), sprijinit financiar de fundaţia „Volkswagen“[25], sub conducerea profesorului Bochmann, se realizează mai multe proiecte internaţionale de cercetare, între care proiectul comun al lingviştilor din Germania (Leipzig, Berlin, Mannheim, Frankfurt/Main), România (Iaşi) şi Moldova (Chişinău şi Bălţi), „ProDrum – Limba română vorbită în Moldova istorică” (1996-1999)[26] şi proiectul „Limba română vorbită în Ucraina” (1999-2002) [27] , care reprezintă de fapt o extindere a cercetărilor şi asupra altor regiuni, şi la care contribuie pe lângă colaboratorii primului proiect oameni de ştiinţă, studenţi şi doctoranzi din Ucraina (Kiev şi Cernăuţi).  Scopul ştiinţific al acestor proiecte era, pe lângă elaborarea şi aplicarea unor metode ştiinţifice moderne de cercetare a structurilor şi ale aspectelor sociolingvistice ale variantelor vorbite ale limbii dacoromâne, îndeosebi alcătuirea unor corpusuri ale limbii române vorbite din spaţiile lingvistice cercetate. Prin alegerea ca obiect de cercetare a limbii vorbite, oricum s-a înnodat tradiţia dialectologică şi de geografie lingvistică fundată cu un secol mai înainte de Gustav Weigand, care, după moartea lui, în 1930, nu fusese urmată de succesorii lui. Metodologia şi obiectul de studiu totuşi diferă de cel de odinioară, studiindu-se mai ales limba vorbită în oraşele mari, dintr-o perspectivă mult mai amplă, care depăşeşte demersul analitic (preponderent fonetico-fonologic şi lexical) al lui Weigand, înglobându-l într-un context interpretativ mai larg, care înclude şi analiza discursului.

În anul 2003, se lansează proiectul „Individuaţia lingvistică în zone multilingve din Europa de Est”, de asemena sprijinit financiar de fundaţia Volkswagen, cu obiectivul de a descoperi identitatea lingvistică a unor vorbitori din Republica Moldova[28] şi din Ucraina, luând în consideraţie raporturile lingvistice şi conflictele foarte complexe care se manifestă în spaţii multilingve. Şi după pensionarea lui Klaus Bochmann cercetările continuă sub conducerea sa, în cadrul instituţional al Centrului de Studii Avansate al Universităţii din Leipzig.  

Trebuie menţionat şi faptul că în cercetare au fost integraţi întotdeauna şi studenţi şi doctoranzi fie din Germania, fie din Moldova sau din Ucraina.

Până în anul 2005, la universitate se organizează cursuri de vară pentru tinerii lingvişti din Moldova şi Ucraina, o serie de colocvii şi simpozioane de română, mai ales în contextul proiectelor amintite mai sus, dar având şi alte teme, printre care trebuie amintit colocviul ştiinţific „Aniversarera a 100 de ani de studii de limbă  română la Universitatea din Leipzig” (1993)[29] sau conferinţa „Elementul regional în cultura românească” (2004)[30]. 

În decembrie 2005 este înfiinţat Institutul Moldova din Leipzig (Moldova-Institut Leipzig –MIL), un institut de cercetare interdisciplinară, legat doar formal de universitate, al cărui director este numit profesorul Bochmann. Activitatea de cercetare românistică „s-a mutat” deci, odată cu pensionarea profesorului Bochmann, din Institutul de Romanistică la Institutul Moldova.[31]

În ceea ce priveşte predarea limbii române după 1989, trebuie constatat faptul că numai foarte puţini studenţi se înscriau pentru română, în momentul imediat următor după căderea Zidului din Berlin, tinerii fiind însetaţi să cunoască Occidentul. Astfel, la începutul anilor ’90, românistica de la Leipzig este cât pe ce să fie desfiinţată. Între timp, lucrurile s-au reaşezat, iar în ultimii ani observăm, dimpotrivă, un interes crescând pentru ţările din estul şi sud-estul Europei. Dar este sigur că la situaţia oarecum privilegiată a studiilor de limbă română din timpul RDG nu se va mai reveni.

Din 1993, la Universitatea din Leipzig, pot fi studiate filologia română (ca disciplină secundară) şi traductologia de limbă română pentru nivelul de licenţă (ca disciplină principală sau secundară), cursurile şi seminariile fiind predate mai ales de subsemnata şi de Octavian Şchiau care este din nou lector de română la Leipzig. Însă, aşa cum scrie Klaus Bochmann, „ironia istoriei, mai bine zis a reunificării Germaniei, şi schimbările din Europa de Est şi de Sud-Est a vrut ca primul lector permanent la Leipzig să fie şi ultimul”[32], postul fiind desfiinţat în anul 1994.

Pentru a putea se asigura şi în continuare o bună pregătire a studenţilor conform curricumului prevăzut (care oferă pentru filologie, pe lângă cursurile de limbă şi lingvistică, literatură, istorie şi civilizaţie, şi seminarii de traducere (limba de specialitate, limba comună), de interpretare consecutivă sau bilaterală, cursuri de traductologie, de lingvistică contrastivă ş.a.), i-am învitat şi pe colegi de specialitate din alte instituţii să predea la noi, întocmind astfel un program de studiu multilateral.

În afara unui curriculum obligatoriu, studenţii organisează sau participă la manifestări variate consacrate României. Astfel, de câţiva ani, cu ocazia Târgului Internaţional de Carte din Leipzig, realizăm traduceri ca şi lecturi bilingve ale unor autori din România. În plus, organizăm seri de filme româneşti, facem excursii, sau ne întâlnim din când în când să pregătim şi să gustăm specialităţi ale bucătăriei româneşti, să ascultăm muzică sau să cântăm cântece româneşti..

Studenţii noştri pot profita de proiectul SOCRATES, dar şi de burse pentru cursuri de vară şi de burse guvernamentale, care le permit să studieze un semestru întreg la o universitate din România (fiind vorba, în general, de Universitatea din Bucureşti sau cea din Cluj). În momentul de faţă avem 10 studenţi la filologie română şi 11 la traductologie. Însă nu avem decât studenţi în anul patru şi cinci, deoarece din toamna anului 2003 nu s-au mai înmatriculat studenţi pentru anul întâi. Datorită  reducerilor drastice ale bugetului în cadrul Universităţii Leipzig fusese hotărâtă încetarea studiilor de românistică, în ciuda unui interes crescând din partea studenţilor. Studenţii au primit din partea universităţii garanţia de a-şi putea termina studiile conform curricului prevăzut.

În afara studenţilor de la filologie sau traductologie, limba română este învaţată, în cadrul unor cursuri facultative (actualmente în număr de 12), şi de studenţi de la alte facultăţi ale Universităţii din Leipzig. Mulţi studenţi care învaţă limba română studiază, în principal, ştiinţe politice, istorie şi europenistică. Cursurile practice de limbă română vor fi continuate şi în viitor, studenţii având şi posibilitatea să obţină, printr-un examen complex, un certificat de limbă (UNIcert) recunoscut şi de alte instituţii pe plan naţional şi internaţional.

Un nou avânt (?)

Odată cu întroducerea definitivă, în cadrul Procesului de la Bologna, a învăţământului în două cicluri (bachelor şi master) la Universitatea din Leipzig (2006), am depus împreună cu succesoarea lui Klaus Bochmann, prof. univ. Elisabeth Burr, mai multe propuneri prin care s-ar putea menţine studiile de românistică în cadrul Universităţii Leipzig, propuneri care între timp sunt susţinute şi de conducerea universităţii.

Din păcate, nu am reuşit să includem studiile de limba română în curriculumul principal al primului ciclu, deci studii de Bachelor de românistică nu sunt oferite nici pentru traductologie românească ca disciplină (modulul) de bază. În schimb s-au creat diverse module de calificare a abilităţilor-cheie, cum ar fi „Comunicare în limbi străine” şi „Competenţe interculturale”, în cadrul cărora sunt încadrate şi cursurile de limba şi civilizaţia română. Este  firesc că pentru numeroasele discipline care pot fi studiate în cadrul Universităţii din Leipzig, de exemplu Filologie Romanistică, Ştiinţe Culturale, Ştiinţe Politice, Ştiinţele Comunicării, Studii Sud-Est-Europene, Studii Europene, dar şi Economia, Relaţii Internaţionale sau Limba Germană ca limbă străină, cunoaşterea istoriei şi a situaţiei actuale din România, cunoaşterea limbii şi a culturii acestei ţări, constituie competenţe-cheie.

Într-o etapă de definitivare se află şi un ciclu de Master “Limba în cultură şi societate” care va îmbina studiile de filologie română cu cele regionale. Dar acest lucru cere instalarea unor module postgraduale consacrate studiilor româneşti, care vor urma primului ciclu şi îi vor pregăti pe studenţii interesaţi în studiile aprofundate din cadrul celui de-al doilea ciclu (Master). Pregătirea şi predarea modulelor respective se poate realiza doar prin activitatea unui lector calificat din România.

Toate aceste activităţi vizează reancorarea definitivă a studiilor româneşti la Universitatea din Leipzig, în condiţiile actuale ale intergrării României în Uniunea Europeană, cu orientări  ştiinţifice şi didactice moderne. Ceea ce ar însemna o adevărată continuare a tradiţiei bogate şi îndelungate a studiilor româneşti la Universitatea din Leipzig, 115 de ani după înfiinţarea Institutului de limbă română de către Gustav Weigand.