Studiul limbii, culturii şi civilizaţiei române la Universitatea Paris IV Sorbona are o lungă şi bogată istorie. Universitatea Paris IV însăşi reprezintă o emblemă a studiilor umaniste, căci s-a dezvoltat, prin marea reorganizare care a urmat mişcărilor studenţeşti din 1968, din fosta Facultate de Litere şi Filosofie, cunoscută pe plan internaţional prin atenţia acordată limbilor străine – europene şi non-europene, clasice şi moderne, filologiei – în general.

Perioada de glorie a fost marcată de activitatea lui Alain Guillermou, care s-a străduit să transforme lectoratul de română într-o secţie cu statut deplin, comparabil cu oricare secţie de limbi moderne de la Sorbona. Altfel spus, trebuia să existe un şef de departament, cadre didactice specializate în predarea disciplinelor limbii, pe de o parte, şi literaturii, pe de altă parte, precum şi cel puţin un lector român. Acesta din urma era încadrat pentru cursuri practice şi seminare care aveau ca scop perfecţionarea pronunţiei şi aprofundarea cunoştinţelor de vocabular, fonetică şi fonologie, clarificarea unor probleme de morfo-sintaxă, analize stilistice etc. Se urmărea, în felul acesta, stabilirea unor standarde cât mai înalte în performanţele comunicative practice, dar şi în cunoaşterea teoretică a limbii şi literaturii române. În plus, de la un anumit moment, la cele două cicluri de bază care funcţionau în structura de atunci a studiilor universitare, licenţa şi ceea ce echivala cu masteratul de astăzi, se adăuga şi posibilitatea înscrierii la doctorat în specialitatea „românistică”, dat fiind prestigiul ştiinţific dobândit de către şeful departamentului[1].

Cât despre lectorul de specialitate care a ilustrat mult timp postura de vorbitor nativ în structura secţiei de română, acesta a fost Emil Turdeanu[2].

Ucenic al lui Nicolae Cartojan, sub conducerea căruia a susţinut şi un strălucit doctorat, i-a devenit marelui istoric al literaturii române vechi, pentru scurt timp, colaborator şi apoi chiar ginere. Rămas definitiv la Paris, pentru a evita mizeriile regimului comunist care se instalase în ţară, Turdeanu a servit limba, cultura şi civilizaţia română cu tot sufletul. Făcând uz de numeroasele relaţii pe care le avea în ţară şi în rândurile diasporei româneşti din Franţa, a reuşit să strângă la Sorbona un număr impresionant de cărţi, documente vechi, publicaţii periodice – absolut necesare pentru cercetarea limbii şi literaturii române. A fondat, cu sprijinul profesorilor francezi îndrăgostiţi de cultura şi civilizaţia română, un Institut de Studii Româneşti[3], cu sediul în vechea clădire, istorică, a Sorbonei. A editat două reviste: Revue des études roumaines şi Fiinţa românească. Din păcate, competenţele sale profesionale, intelectualitatea sa de tip clasic, sistematică, profundă, dublate de onestitate şi de iubire faţă de tot ce înseamnă spiritualitate românească, au fost limitate de statutul său de simplu lector, ceea ce în ierarhia universitară franceză nu înseamnă prea mult. Ar fi putut accede fără probleme la grade didactice mai înalte, până la cel de profesor plin, neîndoios. Pentru acesta trebuia să se supună însă legislaţiei şi regulilor franceze cu privire la organizarea învăţământului universitar. Mai exact, ar fi trebuit să-şi susţină un doctorat în sistemul francez de învăţământ. Pentru un om cu pregătirea sa, cu prestigiul intelectual şi profesional dobândit la Sorbona, această probă ar fi fost o simplă formalitate. Fidel însă unor principii pe care şi le asumase din tinereţe, E. Turdeanu a considerat că susţinerea unui doctorat cu profesori despre ale căror competenţe nu avea o părere prea bună, după ce susţinuse deja un strălucit doctorat în România, sub severa şi competenta coordonare a lui Cartojan, ar fi sub demnitatea sa. Aşa încât a ieşit la pensie de pe postul de cercetător şi lector, fapt care nu a fost de natură să susţină prea mult nici realizările sale în universitate. Prin anii 1990, sala Institutului de Română a primit o altă destinaţie, Institutul însuşi şi-a pierdut statutul oficial, ceea ce a însemnat, practic, desfiinţarea lui, iar cărţile s-au împrăştiat. Unele, puţine, au intrat în fondul Bibliotecii departamentului de specialitate, reorganizat acum, sub numele de U.F.R. d’Italien et Roumain. Am avut noi înşine ocazia să vedem cărţi cu ştampila respectivă puse la dispoziţia doritorilor, în cel mai bun caz, în holurile bisericilor româneşti. Din nefericire, pe acelaşi stand improvizat în pronaosul bisericii din Rue de Jasmin, folosită şi ca  sediu şi ca sală de conferinţe pentru Asociaţia Culturală Românească, am văzut cărţi provenind de la mai recent desfiinţata Ecole Roumaine, celebrul lăcaş de spiritualitate românească înfiinţat de către N. Iorga, de ale cărui facilităţi au beneficiat generaţii întregi de intelectuali români[4].

După pensionarea/moartea lui A. Guillermou, studiile româneşti de la Paris IV Sorbona au fost reduse la statutul de lectorat. De altfel, acest lucru s-a petrecut în mai multe universităţi franceze. Chiar numărul lectoratelor a scăzut mult, în anii 2000 acestea reducându-se la 11, în întreaga Franţă. Dintre acestea, programe integrale, regulate de studii, adică secţii de sine stătătoare, cu încadrare ceva mai complexă şi cu nivelul de doctorat nu mai există decât la INALCO - Paris şi la Universitatea Marseille – Aix-en-Provence.

Pentru succesiunea la catedra ilustrului profesor francez s-au înscris, în anul 1980, mai mulţi candidaţi români, unii dintre ei privilegiaţi ai regimului ceauşist, precum Mihnea Gheorghiu. Au intervenit atunci romaniştii şi româniştii din Franţa, Italia etc., care au acţionat pe cale (semi)oficială, astfel încât la o întâlnire la nivel înalt a fost stabilit ca succesor Prof. Univ. Dr. Alexandru Niculescu, care avea experienţa unui lectorat de română, din anii mai tineri, în Italia. Până la pensionarea sa, fostul şef al Catedrei de Lingvistică Romanică a Universităţii din Bucureşti a asigurat cursurile de la Paris IV Sorbona, activitate dublată, după o vreme, şi la Lectoratul de Română de la Universitatea din capitala friulană, Udine, pe care a girat-o încă o bună perioadă chiar după pensionarea de la Paris.

Românistica de la Sorbona a beneficiat, în continuare, de nume cunoscute în filologia românească şi nu numai. Dintre aceştia, Gheorghe Bulgăr reuşise să stabilească o durabilă prietenie cu Alain Guillermou, cât se poate de fertilă pentru relaţiile academice franco-române încă dinaintea despărţirii catedrei de la Paris IV şi Paris III. Profesorul Bulgăr fusese lector (1965-1967) la Sorbona, apoi profesor invitat la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon, înainte de pensionarea profesorului francez şi a continuat relaţia cu acesta şi mai târziu, până la moartea ilustrului românist francez[5].

Între anii 1970-1973, lectoratul a fost asigurat de tânărul lector, pe atunci, Eugen Simon. Frecventarea cercului francez al „Noii critici”, accesul la surse bibliografice de specialitate au avut efect benefic asupra celui ce avea să dea culturii române cele 4 volume din Scriitori români de azi, şi alte opere de critică şi istorie literară. Viitorul academician, vicepreşedinte şi preşedinte al Academiei Române, directorul de astăzi al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, şi-a consemnat experienţa din perioada pariziană în volumul memorialistic Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian[6]. După 1990, postul a fost ocupat, printre alţii, de Smaranda Vultur, de la Universitatea din Timişoara, Silviu Angelescu, de la Catedra de Folclor a Universităţii din Bucureşti, după o perioadă în care a fost directorul Biroului de Relaţii Internaţionale în Ministerul Învăţământului şi înainte de a fi numit directorul Institutului de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române. A urmat profesorul Eugen Munteanu, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, care apoi a fost lector de română la Universitatea din Bochum, Germania, iar între anii 2005-2007 a fost profesor-invitat la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena.

O foarte bună colaborare cu Paris IV Sorbona a avut conf. dr. Mircea Goga, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Un prim stagiu a fost desfăşurat de la 1 oct. 1999 până la 31 aug. 2001. A urmat perioada de doi ani în care postul a revenit, prin concurs, subsemnatului, iar de la 1 oct. 2003 până la 31 aug. 2008, dl. Mircea Goga a fost din nou „titularul” catedrei respective. La sfârşitul primei etape, universitarul clujean a predat Editurii universităţii manuscrisul unui manual de limbă, cultură şi civilizaţie română, care a apărut la începutul celui de-al doilea „mandat” încredinţat de MEC[7].

În prezent, începând cu 1 oct. 2008, la lectorat se va prezenta Doina Spiţa de la Universitatea „Al. Cuza” Iaşi, câştigarea celui mai recent concurs organizat de Institutul Limbii Române al Ministerului Cercetării şi Tineretului pentru postul respectiv.

În perioada în care ne-am aflat noi înşine la lectorat, acesta se afla în clădirea din Boulevard Malesherbes, nr. 108, a Universităţii Paris IV Sorbona. Înainte de aceasta, sediul s-a aflat mult timp în clădirea istorică din Cartierul Latin (între 47, Rue des Ecoles şi 1, Rue Victor Cousin, cu ieşirea principală în Place de la Sorbonne) şi apoi, mulţi ani, la Grand Palais, pe Champs Elysée, unde universitatea avea alocată de către guvern o parte din spaţii, până la lucrările de renovare începute în anul 1993. Clădirea din Malesherbes, 108 este, ca multe altele din Franţa, veche, cu faţada bine restaurată şi întreţinută, dar cu interiorul modificat parţial şi cu spaţii adăugite moderne, adaptate la nevoile activităţii specifice ale instituţiei. Totul, de la curtea interioară pe diferite niveluri (partea veche - cu portic, partea nouă – cu terasă), demisolurile unde se afla imensa bibliotecă, o sală de concerte şi marele amfiteatru, atelierul de multiplicare computerizată etc., până la etajele cu săli de seminar, laboratoare fonice şi cabinete, birouri administrative, grupuri sociale, cabinete de informatică, birourile şi cabinetele de lucru ale directorilor de departamente şi ale profesorilor-cercetători, sălile pentru profesori (duble – una de lucru, prevăzută cu computere, alta de odihnă, lectură, de întâlniri cu studenţii, colegi, colaboratori, dotată, de asemenea, corespunzător), totul, spuneam, este conceput pentru buna desfăşurare a procesului de învăţământ.

Biblioteca este, cum arătam, foarte mare, informatizată complet, dar dotată şi cu fişiere clasice. Bineînţeles, căutare pe intranet şi internet oferă unui interesat cotele de la toate depozitele şi sălile de lectură ale Sorbonei, de la BNF etc., mai ales ale Bibliotecii Centrale din clădirea veche, una dintre cele mai bogate din Europa. Fondul de carte românească este destul de consistent, mai ales pentru lucrările mai vechi şi mai ales pentru lucrările aflate în depozit. La rafturile cu acces liber se găseşte un număr mic de tipărituri considerate instrumente de lucru uzuale – dicţionare, gramatici, istorii literare, manuale de română pentru studenţii străini (francofoni) şi traduceri, sau texte originale, volume de autor sau în antologii. Raftul românesc pare de tot modest, în comparaţie cu cel rusesc, care-l înconjoară din toate părţile, în aripa consacrată limbilor slave şi altor câtorva limbi din centrul şi estul Europei. Nici „instrumentele” despre care vorbeam nu sunt dintre cele mai valoroase şi dintre cele mai noi. În schimb, fondul vechi este foarte bine reprezentat, în depozite (de unde cărţile se aduc destul de repede). De la manualul de română al lui Vasile Alecsandri şi de la traducerea unor scrieri ale acestuia în franceză, până la scriitorii şi lingviştii moderni, precum Dumitru Ţepeneag sau Th. Hristea, se pot găsi aici cărţi pe care cu greu le găseşti într-o bibliotecă universitară din România. Tratate şi albume de istoria artei, lucrări de geografie, etnologie, istorie sunt inventariate şi cotate în aşa fel, încât pot fi găsite foarte uşor. Am avut plăcuta surpriză să descoper aici zeci de volume, broşuri etc. scrise de Nicolae Iorga, de la cele din tinereţe, la cele publicate în ultimul an de viaţă, de la cele scrise în română, la cele tipărite în limbi străine, în ţară sau în străinătate[8].

În ceea ce priveşte lucările mai recente, lucrurile sunt ceva mai complicate. Ca în multe universităţi din Europa Occidentală, spaţiile puse la dispoziţie au început să nu mai facă faţă achiziţiilor. Din această cauză, se fac din când în când selecţii şi „epurări”, după criterii nu totdeauna foarte ştiinţifice şi foarte obiective, se achiziţionează noutăţi cu tot mai multă stricteţe, iar titlurile alese se recepţionează într-un exemplar, cel mult două, în cele mai multe cazuri. Aceste restricţii funcţionează încă şi mai drastic în cazul ofertelor. Biblioteca din Malesherbes, ca şi cea din Clignancourt (un al sediu al facultăţilor de filologie, consacrat secţiilor de spaniolă, portugheză şi civilizaţiei sudamericane, limbilor anglo-saxone etc.), sunt considerate „de specialitate”, ceea ce înseamnă că nu se mai primesc decât manuale, dicţionare, gramatici descriptive, istorii literare şi alte câteva tipuri de cărţi. Orice lucrare de istorie, artă, etnografie etc. este direcţionată spre bibliotecile de profil, chiar dacă ele vizează direct culturile şi civilizaţiile studiate aici. Nu există, însă, garanţia că acolo receptarea va fi onorată. La aceste restricţii, de ordin general, se adaugă două particularităţi care marchează achiziţia de carte românească. Una, şi cea mai importantă, provine din partea noastră înşine, adică din partea românească. Au existat perioade faste, în care expediţia de carte din ţară se realiza prin Biblioteca Centrală Universitară, uneori în colaborare cu lectorii răspândiţi pe la universităţile din lume, care selectau din cataloagele trimise ceea ce constata fiecare că este necesar la lectoratul/catedra/facultatea în care se afla. Cel ce scrie aceste rânduri a avut şansa de a trăi o asemenea perioadă fastă între anii 1993-1996, când ne-am aflat ca lector de română la Universitatea din Praga. Malheureusement, asemenea perioade au fost puţine şi scurte! Preţul perceput de poştă pentru colete, care îl depăşea pe cel al cărţilor, a fost unul dintre motivele pe care le-am auzit invocate. Apoi a crescut mult preţul cărţilor. Or, Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau cum se va mai fi numit de-a lungul timpului, a fost mereu în criză financiară. Puţin mai târziu, a intervenit haosul care domină politica editorială, astfel încât, în absenţa unui catalog centralizat al editorilor, apar mereu discrepanţe între ceea ce solicită lectorii aflaţi în universităţile lumii şi ceea cde se poate trimite. Peste toate acestea a dominat, mult prea mult timp, tradiţionala birocraţie românească, dezinteresul şi lipsa crasă de profesionalism şi de conştiinţă a celor direct implicaţi în acest proces. Sperăm că organizarea destul de tânărului Institut al Limbii Române va rezolva măcar de acum încolo problemele respective. Măsurile luate recent par să susţină asemenea speranţe. Pe de altă parte, în cazul special al Bibliotecii din Malesherbes, 108, s-a manifestat acelaşi birocratism, ca să nu-i spunem altfel, şi din partea franceză. Poate din cauza numărului mare de cărţi achiziţionate şi primite, poate din cauza numărului mic de angajaţi ca personal de specialitate, cărţile nou intrate stăteau luni bune pe masa şefului de secţie al bibliotecii respective. Am avut ocazia să constat acest lucru la secţia de italiană şi română. Am căutat nişte cărţi despre care ştiam sigur că au intrat în bibliotecă în urmă cu câteva luni. Pentru că nu apăreau înregistrate niciunde, m-am adresat direct responsabilului de secţie. Mi-a arătat vraful de sute de cărţi care zăceau pe birou şi pe o masă alăturată, explicându-mi că preluarea şi înregistrarea se desfăşoară cu dificultate. I-am spus că studenţii ar fi avut nevoie de un manual de limba română, precum şi de un dicţionar care fuseseră depuse acolo în urmă cu câteva luni. Mi-a promis tot sprijinul. Studenţii au făcut mai multe demersuri până când, în sfârşit, după încă vreo lună, au putut împrumuta respectivele cărţi. Apoi am adus eu însumi mai multe cărţi din ţară, căci le consideram absolut necesare pentru studenţii departamentului. Au fost primite „cu bucurie” şi cu retorica de rigoare. Mi s-a promis că vor fi prelucrate cât mai repede, în regim preferenţial. Am lăsat să se scurgă intervalul maxim la care mă puteam aştepta, adică vreo cinci luni. Rezultatul a fost nul. Am avut din nou o discuţie cu responsabilul de profil, care mi-a vorbit despre boala tatălui său (aflat în Italia), despre dificultăţile muncii etc., şi mi-a promis, cu aceeaşi amabilitate, tot concursul. După un an, cărţile tot nu erau înregistrate... Cred că asemenea situaţii particulare nu se regăsesc pretutindeni în Franţa, în Europa şi în lume. Peste tot, însă, după ştiinţa noastră, cartea românească, recentă şi de bună calitate, lipseşte.[9]

   La acelaşi departament de română de la Paris IV, despre care vorbim aici, la secţia de periodice a bibliotecii, există un panou în care sunt expuse cele mai reprezentative reviste de specialitate ale culturilor studiate. M-a frapat încă de la început absenţa totală a revistelor româneşti. Mi s-a spus că din România nu se trimit reviste de filologie pe adresa bibliotecii lectoratului respectiv. În concluzie, am adus din ţară şi am obţinut un spaţiu pentru Limbă şi Literatură, Revue Roumaine de Linguistique şi Revista de Istorie şi Teorie Literară. Le-am înlocuit, în măsura în care au apărut, cât timp am fost acolo, şi le-am depus pe cele vechi la fondul nostru. Am avut ocazia să revin de mai multe ori în ultimii ani la UFR d’Italien et Roumain de la Paris IV Sorbona. Panoul înfăţişează toate limbile şi literaturile studiate acolo, mai puţin limba şi literatura română. Apariţia neregulată, la intervale mari, a periodicelor, veşnicele probleme de expediţie fac deservicii imense lectoratelor noastre. Nici fondul de materiale audio-vizuale nu este susţinut cum trebuie. Lipsesc total lecţiile-model înregistrate pe casete video sau, mai nou, pe CD-uri (şi mi s-a spus că este singurul lectorat aflat în această situaţie), lipsesc filmele documentare (a fost un calvar să procur chiar din ţară o dischetă cu Delta Dunării şi, când am primit-o, în sfârşit, am constatat că era o „făcătură”. Asta, în situaţia în care avem un documentar antologic despre „Paradisul păsărilor”, realizat de Alexandru Satmary (?), lipsesc filmele artistice reprezentative pentru cinematografia românească, chiar şi cele care reprezintă ecranizări de bună calitate după opere literare fundamentale.

În sfârşit, să revenim la ceea ce ar trebui să constituie esenţa acestor rânduri – structura studiilor de românistică la Paris IV Sorbona. Am insistat, poate mai mult decât se cuvenea, asupra situaţiilor de mai sus, pentru că ele explică sau, în orice caz, sunt direct legate de reducerea fostei secţii cu program complet de românistică, de la fosta Facultate de Litere şi Filologie la statutul de lectorat, ca oricare altul, într-o instituţie celebră tocmai prin atenţia acordată limbilor străine, o instituţie în care limbile clasice şi neolatine aveau un loc privilegiat. Sunt rele pe care ni le facem cu mâna noastră, nu trebuie să căutăm vinovaţii în alte părţi!

Structura actuală a fost girată de directorii de departament Christian Bec, care era deja pensionar şi profesor consultant, când am ajuns noi la Paris şi despre care părerile sunt împărţite. Succesorul său, italienistul François Livi întruneşte însă aprecierile unanime ale celor care l-au cunoscut. Bine pregătit profesional, bun pedagog, avizat cercetător, a avut şi are încă un comportament echilibrat în relaţia cu lectorii străini, cunoscând bine problemele românisticii şi dispus să sprijine administrativ şi ştiinţific orice iniţiativă de natură să sporească prestigiul specializării aflate sub oblăduirea sa. Directorul beneficiază de sprijinul direct şi eficient al secretarei-şef, Françoise Litrico. Ca şi în România şi ca în multe facultăţi din lume, după câte am avut înşine ocazia să constatăm, secretara şefă are un rol important în organizarea departamentului, inclusiv în orientarea studenţilor spre disciplinele opţionale, cum este cazul românei. Pentru că urmase ea însăşi un asemenea curs, în anii studiilor sale, Françoise are o simpatie deosebită pentru tot ce înseamnă limba, cultura şi civilizaţia română şi, dacă este convinsă că cel ce conduce respectivele activităţi îşi face datoria cu conştiinciozitate, face tot posibilul ca opţiunile pentru acestea să fie cât mai multe. În ce ne priveşte, atât profesorul Livi, cât şi d-na Litrico ne-au ajutat cu tot entuziasmul, atât în rezolvarea problemelor administrative, cât şi în organizarea activităţilor suplimentare (întâlniri cu scriitorii români şi cu oamenii de cultură români şi francezi invitaţi să vorbească despre cultura şi civilizaţia română, momente aniversare, expoziţii de carte şi de artă, proiecţii, mici spectacole etc.), participând ei înşişi la aceste acţiuni, primindu-i oficial pe invitaţii la discuţii referitoare la statutul românisticii în cadrul departamentului etc.

Activitatea didactică propriu-zisă este structurată pe două module:

• a)       un curs practic de limba română contemporană, de două ore / săptămână (de fapt, 1h 30’, fără pauză, după sistemul francez actual);

• b)      un curs de cultură şi civilizaţie română, cu aceeaşi repartiţie de timp.

La cursul de limbă sunt orientaţi, în principiu, studenţii din ciclul I, mai ales cei de la secţiile de franceză sau de la celelalte limbi romanice, care au obligaţia ca, în afara unei limbi străine oarecare, să studieze în mod obligatoriu şi o altă limbă romanică ( considerându-se că, în felul acesta, sunt mai bine pregătiţi pentru cursul şi seminarul de gramatică comparată a limbilor romanice.) .

La celalalt curs se înscriu mai ales studenţii din ciclul al II-lea, care obţin puncte de credite prin opţiunea pentru una dintre culturile şi civilizaţiile lumii. Şi aici, tot studenţii de la italiană şi cei de la franceză sunt cei mai numeroşi.

Totuşi, nu este deloc obligatoriu ca cei care au urmat cursul de limba română din ciclul întâi să revină în ciclul al doilea la lectoratul de românistică şi să-şi completeze pregătirea cu cunoştinţe de literatură, cultură şi civilizaţie a poporului respectiv. De altfel, în ciclul doi nu se regăsesc, în general, prea mulţi studenţi din ciclul întâi, fie di cauză că aceştia nu-şi mai continuă studiile, fie că, dacă le continuă, o pot face în alte unităţi şi chiar în alte specialităţi, dată fiind flexibilitatea sistemului francez actual de studii superioare, aflat şi el, ca atâtea altele din Europa, într-o perioadă de căutări, reorganizări, adaptări la noile cerinţe ale pieţei muncii.

Având în vedere această realitate, noi am completat în mod sistematic seminarul de limba română cu noţiuni fundamentale de cultură şi civilizaţie. Şi invers, la cursul de cultură şi civilizaţie din ciclul al doilea, am adăugat o prezentare concentrată, dar vizând un minimum necesar, de cunoaştere privind fonetica, morfo-sintaxa şi vocabularul limbii române.

De obicei, se înscriu cam 15-20 de studenţi la fiecare modul, cu oscilaţii de la un an la altul. Din câte cunoaştem noi, un record de înscrieri s-a înregistrat în anii 1993-1994, anii lectoratului profesorului bucureştean Silviu Angelescu. În orice caz, pentru că aşa acţionează constrângerile sistemului de la Paris IV sau pentru că activitatea se desfăşoară cu seriozitatea care impune prezenţa la curs/seminar, nu am remarcat, decât cu rare excepţii, nici absenţe masive la activitatea didactică, nici abandon de-a lungul anului şcolar. În afară de studenţii din facultatea de limbi străine se mai înscriu la cursuri şi masteranzi sau chiar doctoranzi, care se specializează în lingvistică generală, literatură universală, studii culturale europene. În fiecare an se înscriu la curs, de asemenea, „externii” cu plată, adică tineri de la facultăţile de istorie, politologie, relaţii internaţionale, care se pregătesc pentru o carieră diplomatică, iar într-un an s-au înscris chiar tineri diplomaţi de la misiuni pariziene ale unor ţări africane sau asiatice, care se pregăteau să plece la următorul post în România, aşa cum s-au înscris şi studenţi americani, australieni etc., atraşi într-un fel sau altul de studiul unor limbi „rare”.

Pentru toţi aceştia am folosit metode mai mult sau mai puţin „clasice”, parcurgând materialul lingvistic organizat pe „centre de achiziţii lingvistice”, din manualele lui Mircea Goga, L. Pop ş.a., după specificul grupului cu care lucram. Compoziţia eterogenă a grupei de începători de la ciclul I impunea o atentă pregătire a fiecărei lecţii, pentru că era nevoie de selecţia materialului din surse diferite, selecţia unor exerciţii aplicative şi a unor sarcini individuale diferite, cu păstrarea, totuşi, a unei coerenţe a lecţiilor şi a unui ritm mediu , astfel încât să se poată realiza un prim contact integral cu practica limbii române contemporane, pe parcursul a două semestre cu câte 2 ore/săptămână. Bineînţeles că formele istorice sau dialectale, ca şi variantele stilistice ale limbii sunt aproape excluse, în aceste condiţii, excepţii făcând termenii care vizează noţiuni specifice de cultură şi civilizaţie română. De asemenea, în cazul predării vocabularului, trimiterile la formele paralele din limbile romanice cunoscute – franceza şi italiana, în primul rând, dar şi spaniola şi portugheza - sunt necesare în contextul de la Paris IV. Aceste comparaţii prilejuiesc trimiterile pe care propria noastră formaţie ne obligă să le facem, şi anume, la fondul latin comun al tuturor acestor limbi (uneori, cu utile menţionări ale echivalentelor din engleză etc.). Din câte ştim, procedeul a fost folosit şi de către alţi lectori – Mircea Goga (vezi manualele sale), Eugen Munteanu ş.a. Din păcate, speranţa noastră că formele latine pot constitui o bază solidă pentru achiziţii româneşti corespunzătoare nu se împlinea întotdeauna: studiul latinei se află în suferinţă chiar şi în Franţa. Pentru structurile lingvistice, instrumentele puse la dispoziţie de gramatica contrastiv-tipologică rămân cele mai eficiente, în absenţa unui manual modern, realizat după cele mai noi concepţii. Cu privire la ciclul al II-lea, am preferat, de asemenea, să urmez structura obişnuită a manualelor existente şi structura propriei noastre programe analitice. După elementele de geografie şi istorie, am făcut obişnuita încercare de „portret spiritual” al poporului român, am prezentat apoi elemente de etnografie şi folclor, am trecut prin etapele mari, curente, reviste şi opere reprezentative pentru istoria literaturii române, elemente de artă veche şi modernă (muzică, arhitectură, arte plastice etc.), viaţa economică şi politică actuală ş.a.m.d.

Mărturisim că am fost pe deplin conştienţi de necesitatea unor manuale moderne, inclusiv de variante on-line pentru învăţarea limbii, ca şi de acele manuale, atât de răspândite şi de perfecţionate în Europa şi în alte continente, care să îmbine prezentarea aspectelor reprezentative ale culturii şi civilizaţiei româneşti cu structurile lingvistice de natură să conducă la însuşirea practică rapidă a deprinderilor de comunicare în română. Nu ne-am învrednicit să facem noi înşine o asemenea încercare, deşi ne-am propus acest lucru, şi nu am avut răgazul să beneficiem de realizările altor colegi. După câte am înţeles, se află în faza avansată de lucru cel puţin două manuale de acest fel.

Ceea ce am reuşit să facem a fost să completăm activităţile didactice propriu-zise cu activităţile auxiliare menţionate mai sus. Cum Parisul este un centru de atracţie pentru orice om de cultură din lumea aceasta, deci şi pentru români (când vorbim despre generaţiile mai în vârstă, ar trebui să spunem: cu atât mai mult pentru români) şi cum diaspora românească cuprinde reprezentanţi de marcă din orice domeniu de activitate, am profitat din plin de aceasta realitate şi, uneori, efectul a fost pe măsura aşteptărilor. Ca să vorbim despre arhitectura veche, clasică şi actuală din România, am invitat câţiva specialişti bine cotaţi în Franţa, printre care amintesc doar numele d-nei Anca Lemaire, cercetător la CNRS Paris. Pentru discuţia referitoare la poezia română contemporană l-am invitat pe poetul şi eseistul Horia Bădescu, pe atunci consilier cultural la Ambasada României, fost director al Centrului Cultural Român, care a venit însoţit de critici literari, scriitori, traducători francezi din limba română şi care a recitat din propriile creaţii în română şi în franceză şi a animat o discuţie mai mult decât fertilă cu studenţii. Am valorificat cât am putut prezenţa grupurilor folclorice româneşti în Oraşul-Lumină, mai ales în preajma sărbătorilor tradiţionale ş.a.m.d. În mod regulat, am participat cu studenţii la spectacolele, lansările de carte, expoziţiile, expunerile de la Centrul Cultural (actualul Institut Cultural). În sfârşit, am implicat studenţii în organizarea unor manifestări culturale, de la interpretarea unor texte poetice şi muzicale până la montarea unor scene din teatrul lui I.L. Caragiale, M. Sorescu, Eugen Ionescu. Prin toate acestea, „descongestionam” o parte din programa pe care trebuia să o parcurg la cursuri şi, în plus, asiguram o formă interactivă de cunoaştere şi însuşire a culturii româneşti. Trec peste dificultăţile procurării unor materiale necesare, dacă acestea nu se aflau deja în biblioteca facultăţii. Preferam să mă descurc pe cont propriu, plecând pregătit de acasă din timpul vacanţelor cu tot ce ştiam că-mi va trebui, sau să fac apel la prieteni, colegi din ţară sau la rezidenţii români din Paris. Altfel, căile birocraţiei puteau anula multe iniţiative, chiar dacă exista multă bunăvoinţă atât la Ministerul Învăţământului din ţară, cât şi la conducerea U.F.R. Trebuie să reamintesc că profesorul Fr. Livi mi-a aprobat referatele de cheltuieli, de câte ori am făcut asemenea demersuri (la sfatul binevoitor al D-nei Fr. Litrico). Puteam să invit la restaurantul cadrelor didactice de la Sorbona sau la alt restaurant pe cei care ţineau prelegeri studenţilor de la română, puteam achiziţiona cărţi, materiale audio-vizuale, o dată am primit chiar avizul de principiu pentru cazarea unei întregi echipe de dansuri din România (din păcate proiectul a căzut). Trebuia doar să completez din timp toate hârtiile necesare, ca treacă prin nu mai puţin complicata birocraţie franceză. Dar, măcar, ştiam că am aprobarea necondiţionată a şefului de departament. Pentru celelalte aprobări conta doar factorul timp. Acelaşi director ne aproba participările noastre personale la colocvii, simpozioane etc. din Franţa sau din orice ţară europeană.

În sfârşit, ar mai fi de precizat că în tipul lectoratului nostru, postul de lecteur a fost transformat în maître de langue, nu foarte înalt, nici el în ierarhia didactico–administrativă franceză, dar superior celui de lector, în orice caz. Aducând un mic spor de salarizare şi o altă încadrare a normei didactice, postul respectiv, obţinut pe fondul unor modificări mai ample de încadrare la U.F.R. d’Italien et Roumain, favorabile promovărilor, a fost menţinut până în prezent. Din păcate, încercările, mai mult sau mai puţin oficiale, de a readuce studiile de limba şi literatura română la forma completă, regulată, cu licenţă, master, doctorat, au rămas infructuase...

Chiar şi în forma actuală, credem că Paris IV este una dintre universităţile franceze unde românistica se bucură de bune oficii.