Studiile româneşti la
Universitatea Carolină

ELENA PLATON

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

În urmă cu trei ani, mai exact în 23-24 noiembrie 2005, în somptuosul palat Morzin care adăposteşte sediul Ambasadei Române din capitala Cehiei, avea loc Primul Congres Internaţional de Studii Româneşti din Cehia, organizat cu prilejul celor 120 de ani de la introducerea studiului limbii române la Universitatea Carolină. În acelaşi timp, organizatorii acestei manifestări – Secţia de Studii Româneşti din cadrul Institutului de Romanistică al Universităţii Caroline, beneficiind de sprijinul financiar şi logistic al Institutului Cultural Român de la Bucureşti şi al ICR Praga – doreau să marcheze 55 de ani de la înfiinţarea secţiei de limba română la această instituţie.

Evocam, în cadrul acelui simpozion, figura primului românist ceh, Jan Urban Jarník, considerându-l un veritabil prototip al românistului ideal. Îndrăznisem atunci să facem o asemenea afirmaţie, întrucât cel care a introdus studiul limbii române la catedra de limbi romanice a Universităţii Caroline[1] mărturisea într-una din scrisorile lui către prietenii din România că n-ar fi „nici ceh, nici român, ci un fel de corcitură din cele două neamuri”[2]. Prin această declaraţie, el îşi asuma, cu deplină luciditate, o dublă identitate, împingând dorinţa de cunoaştere interculturală dincolo de orice limite imaginate.

 În cei patru ani de lectorat petrecuţi printre româniştii din oraşul de pe malul Vltavei, am avut privilegiul să-i cunosc pe urmaşii marelui Jarník, pe cei direct responsabili astăzi de soarta limbii române în Cehia. Această întâlnire, cu totul specială,  ne-a făcut să înţelegem că n-ar fi cinstit să pomenim doar meritele celor care au fundamentat studiile româneşti la Praga, chiar dacă distanţa temporală – cum se întâmplă îndeobşte -  îţi asigură un anumit confort intelectual şi psihic în formularea aprecierilor referitoare la activitatea cuiva. Propunându-ne să relevăm specificul studiilor româneşti, socotim necesar să-i menţionăm pe româniştii de azi care, asemeni lui Jarník, s-au lăsat cuprinşi de aceeaşi „molimă a dragostei pentru limba română”[3] şi au continuat dialogul marii prietenii[4], început de acesta în urmă cu mai bine de 130 de ani. Numai întâlnirea cu oamenii pentru care limba română a devenit o a doua casă a fost în măsură să ne arate care sunt, de fapt, adevăratele dimensiuni ale comunicării interculturale şi, mai ales, ale legăturilor interumane între vorbitori provenind din sisteme lingvistice atât de îndepărtate. Asemenea experienţe sunt singurele care pot lărgi percepţia asupra a ceea ce înseamnă dialogul intercultural, salvându-l de stridenţa şi artificiozitatea unui simplu deziderat de natură ideologică.

Chiar dacă cei despre care urmează să vorbim sunt contemporanii noştri, socotim că nu e cazul să ne jenăm să le arătăm recunoştinţa noastră. Toţi aceia care şi-au pus întreaga carieră – sau chiar întreaga existenţă – în slujba limbii române merită, din când în când, un semn de mulţumire. Căci soarta studiilor româneşti a depins, şi încă mai depinde, la Praga sau în alte centre universitare din străinătate, de câteva mari personalităţi, care reuşesc, adesea,  să facă pentru limba română mai mult decât suntem capabili să facem noi înşine sau instituţiile statului nostru. Aşa se explică faptul că, în multe universităţi din lume, dispariţia omului a dus la anemierea secţiilor, dacă nu chiar la prăbuşirea acestora. O asemenea stare de lucruri indică lipsa unei politici coerente şi consecvente de sprijinire a secţiilor şi a lectoratelor de limba română din străinătate, ca şi obişnuinţa de a ne bizui prea mult pe umerii româniştilor în ceea ce priveşte destinul limbii române. Conştienţi de imensa responsabilitate care le revine acestora, am decis să vorbim despre oamenii în mâinile cărora limba română se află în siguranţă la Praga[5], pentru ca noi să putem dormi liniştiţi acasă. Despre cei datorită cărora dialogul ceho-român continuă şi azi, demonstrând că, într-adevăr, există o mare putere a limbii ce ne uneşte. Vorbind despre oameni care, în timp, au devenit prietenii noştri, ne asumăm, de la bun început, responsabilitatea pentru tonalităţile afective pe care le va îmbrăca discursul nostru.

 După cum reieşea din pasajul introductiv, între zidurile Universităţii Caroline, limba română şi-a găsit un spaţiu protector încă din 1950, când s-a înfiinţat acolo, datorită Mariei Kafková, o secţie de limba română. Deşi n-am avut ocazia s-o cunoaştem personal, întrucât, în 2000, anul sosirii noastre la Praga, era condusă pe ultimul drum de către foştii ei studenţi, numele Mariei Kafková ne-a devenit familiar datorită invocării lui repetate de către studenţii pe care i-a format timp de treizeci de ani cât s-a aflat la conducerea secţiei. Aşa am aflat că distinsa profesoară a elaborat cursuri universitare, antologii şi studii privind istoria literaturii române, traducând, totodată, în limba cehă, o serie de autori clasici şi moderni (Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Călinescu, D. R. Popescu, Petru Popescu, Ana Blandiana), dar şi două volume de basme româneşti. Trebuie amintit, de asemenea, şi amplul Dicţionar al scriitorilor români[6], realizat de doamna  Kafková, împreună cu foştii săi studenţi, publicat, în 1984, la prestigioasa editură Odeon din Praga, editură responsabilă de popularizarea literaturii române în Cehia, după cel de-al doilea război mondial.

  Între 1979 şi 2002, succesorul nu mai puţin ilustru al doamnei Kafková la conducerea secţiei a devenit domnul profesor Jiři Felix, un nume binecunoscut printre români. Lingvist pasionat, care „a ajuns să cunoască şi să predea limba română mai bine decât o fac mulţi dintre români”, un adevărat „Alf Lombard al generaţiei noastre”, după aprecierea domnului academician Marius Sala, domnul profesor Felix a marcat hotărâtor, mai bine de două decenii, destinul studiilor româneşti la Praga. Pentru a ne forma o idee despre adâncimea pasiunii domniei sale pentru limba română, nu este suficient să pomenim doar acribia cu care şi-a elaborat lucrările ştiinţifice, despre calităţile cărora stau mărturie aprecierile lui Boris Cazacu, coordonatorul tezei sale de doctorat - prima teză, de altfel, a unui cetăţean ceh căruia i s-a acordat titlul de doctor în litere în România -, sau ale lui Alexandru Graur. Prestigioasele reviste de lingvistică[7] în care au fost publicate multe dintre studiile domniei-sale garantează, şi ele, calitatea de excepţie a studiilor teoretice. Însă celebrul manual de limba română, apărut în mai multe ediţii, care a constituit primul ghid pentru generaţii întregi de studenţi cehi în învăţarea limbii române, relevă, în egală măsură, preocupările domnului profesor pentru aspectul practic al predării limbii române. De altfel, înalta ţinută ştiinţifică a cursurilor sale de morfo-sintaxă ori de istoria limbii, susţinute în faţa studenţilor secţiei, reflectă, cu prisosinţă, interesul acordat procesului didactic.

Dar, dincolo de aceste preocupări oarecum fireşti pentru un filolog, se cuvine să scoatem în evidenţă ceea ce îl singularizează pe profesorul Felix: în cazul domniei-sale nu există o linie clară care să separe timpul consacrat limbii române şi cel rezervat grijilor cotidiene. Am spune, fără să exagerăm, că fidelitatea faţă de limba română l-a caracterizat zi de zi, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, timp de câteva zeci de ani. Indiferent de zi sau de oră, lista cu proverbialele întrebări referitoare la aspectele spinoase ale limbii române era mereu deschisă. Am fost şi noi una dintre victimele  acestui spirit iscoditor. La început, ne simţeam frustraţi la gândul că nu avem destule  argumente pentru a justifica opţiunea pentru una sau alta din formele aduse în discuţie de către domnul profesor. Dar, după ce am aflat că trecuseră prin aceleaşi chinuri şi specialişti renumiţi – sunt deja binecunoscute mesajele destinate Mioarei Avram – , puşi, de multe ori, în încurcătură de întrebările încuietoare ale profesorului, ne-am liniştit. Am băgat de seamă că aceeaşi întrebare era adresată, fără excepţie, tuturor românilor pe care avea prilejul să-i întâlnească. Era una din metodele domniei-sale de a se asigura că rămâne în contact cu forma vie a limbii, cu aspectul ei practic, şi, în acelaşi timp, de a verifica pertinenţa unui răspuns.

De altfel, după depăşirea surprizei iniţiale, ajunsesem să aşteptăm cu interes ziua de marţi, să vedem care a fost, de data aceasta,  motivul insomniei domnului Felix: de fiecare dată reuşea să ne surprindă cu dorinţa de a clarifica aspecte delicate legate de gramatica normativă, cum ar fi: ceea ce am discutat sau cele ce le-am discutat? Se vede că anii nu reuşit să-i tempereze spiritul iscoditor, dovadă faptul că, în urmă cu câteva zile, când i-am solicitat câteva detalii bibliografice, răspunsul electronic a venit însoţit de un nou set de întrebări. Cu siguranţă că distincţia de ofiţer al ordinului „Serviciul credincios”, care i-a fost acordată de preşedinţia României, a avut în vedere acest devotament nelimitat pentru limba română, reflectat şi în activitatea de după ieşirea la pensie. În aceşti ani, care pentru alţii înseamnă retragere definitivă din sfera profesională, a asigurat cursurile de istoria limbii, a ţinut cursurile facultative de limba română organizate de Institutul Cultural Român de la Praga, a coordonat lucrări de doctorat, a participat la simpozioane[8], a publicat studii de specialitate, a elaborat un nou manual de limba română destinat cehilor, pe care îl pregăteşte spre a fi publicat. Participarea din acest an de la Varşovia, la conferinţa româniştilor, în calitate de membru fondator al Reţelei de românişti din Europa Centrală şi de Nord, organizată de Institutul Cultural Român, este grăitoare pentru consideraţia de care se bucură la cei 77 de ani distinsul profesor, ca şi pentru vitalitatea şi energia nelimitată pe care i-o întreţine, se vede, şi dragostea pentru limba română.

Nu trebuie să rămânem cu impresia că doar studiile de lingvistică s-au desfăşurat la un nivel calitativ de invidiat. Literatura română a avut, şi ea, o soartă privilegiată la Praga, pentru că şi-a găsit omul în măsură s-o îngrijească cum se cuvine, în persoana doamnei profesor Libuše Valentová, fostă studentă a domnului Felix. Spunând acestea, am restrânge însă, în mod nedrept, sfera preocupărilor domniei-sale, care se declară specializată, într-un singur domeniu – românistica, adică „literatura, cultura, istoria, folclorul şi, bineînţeles, limba română”[9]. Despre felul în care a început această dragoste, doamna Valentová a vorbit în numeroasele interviuri care i-au fost solicitate de către diverse personalităţi ale culturii româneşti. Dacă am vorbi însă mai pe larg despre oricare dintre componentele activităţii domniei sale, am greşi, căci, fiecare dintre ele concentrează la fel de mult entuziasm şi dăruire şi necesită cheltuială de timp şi energie.  Până şi o simplă înşiruire a diverselor activităţi în care se implică ar putea da seama despre luciditatea cu care îşi asumă rolul de agent de legătură între cele două ţări. Alături de cursurile de literatură, istorie şi civilizaţie românească sau de teoria literaturii, pe care le ţine, încă din 1982, la secţia de limba română, a prezentat numeroase comunicări despre literatura română şi despre relaţiile culturale româno-cehe la universităţile din Bucureşti, Cluj, Chişinău, Padova sau Udine şi, nu în ultimul rând, la conferinţele de la Memorialul Sighet, unde a fost şi coordonatorul proiectului „Sala cehoslovacă”.

Remarcabilă este şi calitatea doamnei profesor de organizator entuziast a trei Simpozioane Internaţionale de Studii Româneşti în Cehia. Ultimul, având tema Ipostaze ale identităţii româneşti, s-a desfăşurat chiar în luna octombrie a acestui an, reunind, în calitate de instituţii organizatoare, Secţia de Studii Româneşti a Facultăţii de Litere, Institutul pentru Literatură Universală din cadrul Academiei Slovace de Ştiinţă, Asociaţia Cehia-România, Institutul Cultural Român din Praga şi Institutul Cultural Român din Varşovia. Un alt simpozion internaţional important, organizat în anul 2006, a fost şi cel consacrat lui Mircea Eliade, personalitate binecunoscută cehilor, datorită traducerii aproape integrale a operei sale în limba cehă. Acest simpozion s-a numit Mircea Eliade în context european şi a avut loc în cadrul programului Zilele Mircea Eliade, susţinut de Institutul Cultural Român, cu care departamentul a reuşit să stabilească legături trainice şi să aibă colaborări reuşite. De altfel, multe dintre manifestările consacrate culturii române au loc la Palatul Morzin, o clădire barocă impresionantă, ce a fost cumpărată în anii‘ 30 ai secolului trecut de statul român, care adăposteşte sediul Ambasadei Române şi unde funcţiona, până nu de mult, Institutul Cultural Român din Praga.

O altă dimensiune deloc neglijabilă a activităţii de românist ideal a doamnei Valentová o constituie aceea de secretar al Asociaţiei Cehia-România[10], al cărei preşedinte de onoare este domnul profesor Felix. În cadrul acestei organizaţii non-guvernamentale, subvenţionate de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Cehe, pe baza unui proiect de activitate, se organizează comunicări şi mese rotunde pe teme economice, literare, etnografice, având drept invitaţi personalităţi culturale din România, vizionări de filme artistice şi documentare, vizite la expoziţii de pictură etc. Asociaţia beneficiază şi de o publicaţie proprie, Česko-rumunské společnosti (Buletinul Asociaţiei Cehia-România), din care au apărut deja 27 de numere[11]. Energia consumată pentru organizarea acestor întâlniri este din plin răsplătită de emoţia resimţită de cei care se reunesc aici: oameni proveniţi din diverse zone ale Cehiei, de vârste diferite, de profesii diferite, dar care sunt legaţi de interesul comun faţă de tot ce înseamnă spaţiul românesc.

 Trebuie să spunem că, din 2001, de când conduce departamentul de limba română, responsabilităţile ce-i revin au crescut simţitor. În grija doamnei profesor s-au aflat şi studenţii bursieri veniţi în programul CEEPUS, pe care i-a făcut să se simtă la Praga ca acasă. Cu aceştia s-a purtat la fel de grijuliu, ca şi când ar fi fost vorba de marile personalităţi ale culturii româneşti, invitate de domnia-sa la Praga: Ana Blandiana, Adrian Popescu, Norman Manea, Sorin Alexandrescu, Vitalie Ciobanu, Lucian Boia etc. S-a văzut cât de eficientă este omniprezenţa unui motor care să asigure buna funcţionare a lucrurilor, în toate privinţele: de la cele pretenţios-academice, până la cele mai mărunte responsabilităţi cotidiene. Aproape că ne întrebăm când mai găseşte timp şi pentru traduceri (şcoala doamnei Kafková şi-a pus serios amprenta asupra formaţiei sale de traducător). Vom aminti doar câteva tălmăciri din scriitori  români contemporani – A. Blandiana, M. Sorescu, M. Dinescu, I. Mălăncioiu –, apărute în reviste literare tipărite sau electronice, fără să omitem mai recenta traducere a baladei Mioriţa, realizată împreună cu domnul Jiří Našinec şi publicată într-unul din numerele buletinului Asociaţiei Cehia-România. Alături de studiile ştiinţifice consacrate lui Benjamin Fundoianu sau operei lui Mircea Eliade, a găsit timp şi pentru coordonarea Dicţionarului scriitorilor români, apărut la Praga, în 2001 (în colaborare cu Jiří Našinec, Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ), ce cuprinde circa 200 de articole şi un serios studiu introductiv. Prin publicarea acestui volum, cei doi autori, românişti cehi, au demonstrat, încă o dată, că şi-au jucat cu talent rolul de agenţi de popularizare a culturii româneşti în Cehia.

Cel mai nou membru al catedrei este renumitul traducător Jiří Našinec, cu siguranţă cel mai prolific traducător din generaţia de aur a traducătorilor cehi de limbă română, căruia îi datorăm prezenţa masivă a operelor literare româneşti în perimetrul ceh. Selectând cu o intuiţie fantastică acele opere despre care era sigur că vor trezi interesul conaţionalilor săi, beneficiind de un talent rar întâlnit, dar şi de o hărnicie remarcabilă, domnia-sa a reuşit performanţa de a-l aduce pe Mircea Eliade în spaţiul ceh. A tradus cu râvnă nu numai literatura beletristică a acestui autor, ci şi Istoria ideilor şi a credinţelor religioase, iar cea mai proaspătă traducere o reprezintă Memoriile, volum lansat la cafeneaua literară a editurii H&H în 2007, într-o ediţie extrem de elegantă, cuprinzând 34 de fotografii, într-o prezentare grafică impecabilă.

Pentru a înţelege semnificaţia gestului de a face cunoscute cititorilor cehi scrierile lui Eliade, amintim că unii dintre studenţii de la secţia română au optat pentru studiul limbii române în urma întâlnirii cu literatura lui Eliade, care n-ar fi fost posibilă în lipsa acestor traduceri. Activitatea de traducător cuprinde însă şi alte opere însemnate: proza fantastică a lui Laurenţiu Fulga, texte aparţinând lui Eugen Ionescu, Întoarcerea huliganului, a lui Norman Manea, povestirile lui I. D. Sîrbu, Vasile Voiculescu, Radu Tudoran. Scriitorii moldoveni au  ajuns în Cehia tot datorită domnului Jiří Našinec – ne referim la Vladimir Beşleagă (Zbor frânt), Aureliu Busuioc (Pactizând cu diavolul) – roman premiat de Asociaţia traducătorilor din Cehia. Dar cea mai mare realizare a fost premiul de literatură Magnesia Litera - Cartea anului 2007, obţinut de domnul Našinec pentru cea mai bună traducere şi pentru cea mai bună carte a anului, cu romanul Simion Liftnicul (Simion Vytažník), al lui Petru Cimpoeşu, premiu prestigios, acordat pentru prima dată „unui autor străin, adică ne-ceh”[12]. Acest succes l-a încurajat ca, în acest an, să predea tiparului un alt roman al aceluiaşi autor, Christina domestica şi vânătorii de suflete. Premiul obţinut a schimbat, fără îndoială, statutul literaturii române în Cehia. Cartea a dispărut repede din librării, fiind cel mai mare succes de până acum al seriei lungi de titluri răsunătoare puse în rafturile librăriilor pragheze de acest traducător de o modestie rar întâlnită, care, de câte ori îl întâlneşti, te anunţă cu naturaleţe că, în decurs de numai câteva luni, a mai terminat de tradus o carte. Dacă, înainte vreme, traducătorul mărturiseşte că, „a bătut la uşi închise”, performanţa de anul trecut a reuşit să deschidă definitiv drumul literaturii române spre inimile cehilor. Asta, desigur, şi datorită virtuozităţii stilistice care i-a permis să creeze o operă ce sună extrem de natural în limba cehă, după cum mărturisesc bunii cunoscători ai celor două limbi.

De altfel, interesul studenţilor cehi pentru teoria şi practica traducerii a crescut din momentul în care domnul Našinec a devenit formatorul viitorilor traducători, ce se vor adăuga trio-ului de aur al traducătorilor cehi, din care face parte atât doamna Valentová, cât şi Jitka Lukešová. Aceasta din urmă, deşi nu se numără printre cadrele didactice ale departamentului de limba română, este o traducătoare experimentată în traduceri simultane şi o traducătoare de texte de specialitate[13] extrem de meticuloasă, o perfecţionistă care are întotdeauna ambiţia să găsească corespondentul menit să redea cele mai fine nuanţe ale limbii. Domnia-sa constituie, de asemenea, un model de reuşită pentru studenţii care se pregătesc să se alăture traducătorilor cehi consacraţi, şi care şi-au început deja activitatea de traducători – amintim aici doar câteva nume: Tomáš Vašut, Olga Chojnacka, Barbora Hartigová, Jarmila Novotná, Jiřina Vyorálková şi Elisabeta Kučerová.

            Consideraţiile noastre nu ar fi complete dacă nu am spune câteva cuvinte şi despre studenţii acestei secţii. O parte dintre ei mărturisesc că au optat pentru limba română datorită munţilor noştri, alţii, datorită dorinţei de a-şi adăuga o a doua sau o a treia limbă romanică la cele deja cunoscute. Alţii, pentru că s-au îndrăgostit, alţii, pentru că au înţeles că o limbă mai puţin cunoscută poate constitui un serios avantaj într-o lume în care toată lumea vorbeşte engleza, şi prea puţini româna. Am fost, nu de puţine ori,  plăcut surprinşi de cunoştinţele solide legate de istoria României, de geografia sau de arhitectura românească, de felul în care încercau să exploateze orice întâlnire cu un român pentru a-şi exersa limba şi pentru a se pune la curent cu noutăţile din ţară. Ne-a impresionat uşurinţa cu care asimilau structurile limbii, acurateţea cu care reuşeau să se exprime verbal, dovedind că, din punct de vedere fonetic, limba română nu le pune niciun fel de piedici. Dar, mai presus de orice, ne-a impresionat maturitatea cu care îşi formulau părerile, cu care justificau alegerea limbii române drept obiect de studiu şi convingerea cu care declarau că o asemenea limbă le poate oferi şansa realizării profesionale.

Prin urmare, la Praga n-a existat niciodată pericolul ca secţia să rămână fără studenţi. Dimpotrivă, în fiecare an se formează o grupă de cursanţi provenind de la alte specializări ale universităţii – istorici, politologi, geografi, etnologi -, dornici să participe la cursul facultativ organizat în cadrul departamentului de română.  Această grupă constituie şi o pepinieră din care urmează să fie selectaţi viitorii studenţi ai secţiei. Interesul pentru limba română nu lipseşte. Lipsesc mai degrabă materialele didactice moderne, care să-i ajute să asimileze mai rapid şi mai eficient structurile limbii. Şi, pentru această carenţă, singurii responsabili suntem noi, cei de acasă, care nu reuşim să le oferim suporturi mai solide de lucru, pe măsura ambiţiei şi a devotamentului lor.

Am dori să mulţumim, în încheierea acestor consideraţii, celor trei românişti cehi de la Praga – profesorilor Libuše Valentová, Jiři Felix şi Jiří Našinec – pentru amabilitatea cu care ne-au  furnizat informaţiile absolut necesare schiţării unui profil cât mai autentic al studiilor româneşti la Praga, oraşul în care se vede puterea cehilor de a construi lucruri durabile şi de a aşeza pentru eternitate piatra pe piatră[14].

Bibliografie:

1. Alexandrescu, Sorin, Praga de catifea, în « Observator cultural », nr. 297, 2005.

2. Bojoga, Eugenia, Cele mai recente traduceri româneşti în limba cehă, în revista “Contrafort”, anul XIV, nr. 7, 2007.

3. Jarník, Jan Urban, Corespondenţă, vol. I, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Traian Ionescu-Nişcov, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.

4. Valentová, Libuše, Relaţiile culturale ceho-române din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în Lingua, A. Lingvistică, Cluj-Napoca, anul V, 2006, p. 136-137.

ROMANIAN STUDIES AT THE CHARLES UNIVERSITY IN PRAGUE

Abstract

  The goal of this paper is to describe briefly the Romanian Studies in Prague. We emphasized a few major points in the history of Romanian language at the Charles University. We referred mainly to the three Czech scholars who enthusiastically promoted Romanian language and whose names are tightly connected to the Romanian Department from the Romance Languages Institute: professor Jiři Felix, for linguistics, Libuše Valentová, who teaches the History of Romanian Literature, but also Romanian History, Culture and Civilization and the well known specialist in Translation Studies, Jiří Našinec, to whom we owe the fact that the Romanian literature was introduced to the Czech space.