CENTRUL DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ "INTERFERENŢE CULTURALE"

 

Pagina de startPrograme de studii româneştiResurse multimedia create în cadrul proiectuluiCursuri de română pentru străiniResurse multi-mediaTraduceri din literatura românăContact

Studiile româneşti în lume în 2007 vol.1/Romanian Studies Around the World in 2007 vol.1

Studiile româneşti în lume în 2008 vol.2/Romanian Studies Around the World in 2008 vol.2

 

 

 

 

 

 

 

 

Studii româneşti la

Universitatea Ljubljana, Slovenia

 

CÂTEVA DIFICULTĂŢI ÎN ÎNVĂŢAREA LIMBII ROMÂNE DE CĂTRE STUDENŢII SLOVENI

 

                                                            NICOLAE STANCIU

                                                Universitatea Ljubljana, Slovenia

 

Preambul

            Este un adevăr recunoscut în studiile de specialitate că însuşirea unei limbi presupune stabilirea unor ţinte (engl. goals): punţi între limba maternă şi limba străină, creşterea caracterului efectiv al comunicării între limba maternă şi limba străină, crearea unui lexic comun, promovarea şi înţelegerea valorii limbii ca parte a vieţii[1] şi implică domenii, precum cel afectiv, cel social, cel cognitiv şi cel al performanţei. Învăţarea unei limbi este o activitate ce presupune interiorizarea gramaticii nu doar ca act pur cognitiv, ci afectiv şi cognitiv în egală măsură[2].

            În acelaşi timp, profesorului care predă o limbă străină i se cer niste calităţi: dorinţa de a se angaja în conţinutul lingvistic, de a se autoperfecţiona, o înţelegere intuitivă a importanţei şi a folosirii inputurilor sporite şi o conştientizare a limitelor proprii[3]. Profesorul care preda o limba străină îşi asumă un triplu rol: utilizator de limbaj-analist de limbaj-profesor de lingvistică[4].       

Motivaţie

Încercăm în acest articol să prezentăm câteva dintre dificultăţile inventariate în predarea limbii române ca limbă străină în cadrul lectoratului de la Universitatea din Ljubljana, Slovenia.

Cadrul ales pentru descriere este cel al gramaticilor funcţional-cognitive, care presupune o abordare plurinivelară a limbii, o perspectivă complementară a interpretării capabilă să ofere o ,,putere explicativă” mai mare a gramaticii şi o deschidere spre abordarea pragmatică, respectiv didactică a fenomenelor lingvistice. Atenţia acordată perspectivei comunicativea a deplasat studiul limbii române de la aspectul preponderent analitic şi descriptiv spre dimensiunea competenţei comunicative anticipate atât de studiile moderne de gramatică universală[5], cât şi de lucrările de pragmatică[6].

Dincolo de controversele lingviştilor referitoare la studiul analitic şi descriptiv al limbii sau la abordarea structuralistă / semanticistă, dincolo de aderenţa acestora la generativism sau la gramaticile de unificare[7], dihotomia saussuriană langue/parole[8] rămâne încă actualitate, întrucât nuanţează distincţia între sistem şi uzaj şi, prin comparaţia cu jocul de şah, posibilitatea selectării individuale şi expresive a elementelor sistemului lingvistic.

Din această perspectivă formarea unor deprinderi de limbă echivalează cu dobândirea unor concepte referitoare la funcţionarea sistemului (dihotomiile limbă-vorbire, schema comunicării şi elementele ei: emiţător, receptor, canal, cod, context, referent), a unor reguli care fac posibilă recunoaşterea corectudinii unui enunţ din punct de vedere gramatical şi semantic şi alcătuirea unui număr infinit de enunţuri considerate de locutor corecte  în limba română.

Funcţional[9] a devenit un termen la modă în lingvistică prin care se desemnează, în primul rând, o modalitate de abordare a studiului limbii din perspectiva funcţiei de comunicare, considerându-se primordiale rolurile îndeplinite de unităţille lingvistice în procesul de comunicare şi pertinenţa acestora în transmiterea informaţiei.

Oricât de eterogene şi de controversate au fost conceptele în diferite direcţii ale lingvisticii (structuralism, generativism, Şcoala descriptivistă americană), definirea limbii ca activitate şi ca proces, a activităţii lingvistice ca alegere permanentă din partea locutorului determinată de preferinţe şi stări, de condiţiile comunicării, perceperea limbii în dinamica[10] ei şi ştergerea graniţelor rigide dintre nivelurile limbii, dintre clasele morfosintactice au devenit  principii  de abordare a sistemului.

 

Dificultăţi şi soluţii didactice

La nivel fonetic, principalele probleme sunt determinate de diferenţierea valorilor funcţionale ale sunetului i. Deşi în limba slovenă se diferenţiază cantitativ şi grafic două tipuri de i, un i vocalic, marcat grafic prin i şi unul semivocalic, marcat prin j (Ljubljana), pronunţarea diferitelor tipuri de i din română este aproape generalizată la i vocalic. Pentru explicarea aceptor diferenţe am prezentat inventarul valorilor lui i în limba română[11] (i vocală: fir sau final sub accent: auzi, în unele cuvinte precum acri, aştri, miniştri sau neologisme  kaki, taxi; i semivocală, în diftongi sau în triftongi: iei, leoaică; i şoptit asilabic sau afonizat: pomi, ficşi sau în compuse oricum; i semn grafic în grupurile ci, gi, chi, ghi.).

Exerciţiile propuse la acest nivel au vizat diferenţierea cantitativă şi calitativă a sunetului prin exersarea cuvintelor în care acesta apare cu valori diferite, prin diferenţierea contextelor în care scrierea este relevantă pentru pronunţare (pomi/pomii) sau prezenţa şi topica adjectivului determină un anumit tip de scriere (aceşti pomi/pomii aceştia). Analiza contrastivă a contextelor de tipul aceşti pomi/pomii aceştia// aceşti miniştri/miniştrii aceştia, precum şi exerciţiile de observare a schimbării graniţelor silabice şi a numărului de silabe în contextele verb, respectiv verb +clitic (spuneţi /spuneţi-vă) au condus la observarea modificării funcţionale a sunetului i în grupurile verb+clitic pronominal.

O altă dificultate la nivel fonetic o reprezintă articularea sunetelor specifice limbii române ă şi î. Situarea acestora în seria vocalelor centrale, explicarea modului de articulare, exersarea articulării în contexte diferite şi observarea gradului diferit al deschiderii  ne-au ajutat în diferenţierea sunetelor şi în articularea corectă a acestora. O formă de tipul campie a fost privită ca o apropiere de etimonul latinesc şi corectată prin trecerea de la vocala deschisă la vocala intermediară (cămpie), apoi  la vocala închisă (câmpie),  mult mai difícil de pronunţat.

La nivelul morfemelor suprasegmentale, accentul prezintă dificultăţi de selecţie motivate de tendinţa de calchiere a tiparelor acentuale din limba slovenă sau din alte limbi. Am întâlnit accentuări de tipul évita, pứtem, pérdele, sigúr, stádion, pe care le-am corectat prin exersarea accentuării corecte.

Inventarul extrem de bogat al claselor şi al subclaselor lexico-gramaticale şi al funcţiilor sintactice permite observaţii şi distincţii multiple de gramatică funcţională. De multă vreme, perspectiva morfosintactică a studiului gramaticii s-a impus prin studiul concentric al părţilor de vorbire şi al poziţiilor sintactice. Detalierea aspectelor teoretice  morfologie într-o lecţie iniţială şi stabilirea corespondenţelor dintre problemele fundamentale ale acestui nivel (clasificare, flexiune, structură internă) şi unităţile specifice (parte de vorbire, categorie gramaticală, morfem) permite înţelegerea unor principii de funcţionare ale nivelului morfologic şi configurarea unor strategii didactice de abordare a analizei morfologice sau de performare la nivelul celorlalte niveluri ale limbii (semantica, sintaxa).

Studiul părţilor de vorbire este intrinsec legat de disocierea între flexibil şi neflexibil, de surprinderea diferitelor valori contextuale ale părţilor de vorbire. De aceea, predarea şi efectuarea unor exerciţii de recunoaştere a valorii morfologice a unor cuvinte în diferite contexte este absolut necesară.

În flexiunea nominală, cele mai frecvente dificultăţi apar în încadrarea unui substantiv sau a unui adjectiv într-un gen gramatical şi, implicit, în  selecţia desinenţelor. Un criteriu relativ simplu de diferenţiere a genurilor îl constituie pentru limba romană apariţia în contexte diagnostice[12]. Există totuşi un număr însemnat de substantive al căror gen nu poate fi identificat cu usurinţa (masivele şi abstractele)[13]. Pentru încadrarea corectă a substantivelor într-un gen gramatical am combinat criterii logice (corespondenţa dintre genul natural şi cel gramatical), criterii sintactice (ocurenţa în contexte specifice) şi semantice (neutrul este in esenţă un gen nonanimat). După prezentarea inventarului desinenţelor prototipice pentru fiecare gen gramatical, am analizat tipurile de excepţii (abaterile de la prototip) şi am exersat tipare specifice pentru fiecare tip de desinenţă.  Dificultatea selecţiei este motivată, pe de o parte, de omonimiile desinenţiale (i este desinenţă de plural atât pentru masculin, cât şi pentru feminin), pe de altă parte, de concurenţa între desinenţe în cadrul aceluiaşi gen: -e / -uri ca desinenţe specifice neutrului.

Inexistenţa articolului în limba slovenă determină oscilaţii în selecţia formei articulate sau nearticulate a substantivului. Probabil prin imitarea structurii din alte limbi am observat o tendinţă de a folosi general substantivul articulat.

Primele explicaţii referitoare la folosirea articulată sau nearticulată a unui substantiv au pornit de la contextul mai larg al categoriei determinării şi de la posibilitatea de a exprima acestă categorie prin mijloace morfologice (articolul) sau lexicale (adjectivul).

Gradele diferite de determinare existente în română ne-au permis deschiderea  spre alte probleme ale gramaticii, semanticii, sintaxei sau tipologiei lingvistice şi ne-au ajutat să discutăm comparativ problema sensibilităţii ambelor limbi la parametrul animatului.

Am folosit mai multe criterii de diferenţiere a contextelor în care substantivul apare articulat. Se ştie ca în poziţiile sintactice ale subiectului şi ale obiectului direct substantivul apare nearticulat numai în contexte generice (Se caută profesor. Cumpăr pisică.). În celelalte situaţii, de obicei substantivul apare articulat. De asemenea, ocurenţa în contexte prepoziţionale implică diferenţierea unor grade de cunoaştere a obiectului (Merg pe stradă/ Merg pe o stradă/ Merg pe strada X). Există însă contexte prepoziţionale unde folosirea formei articulate este obligatorie (Scriu cu un creion/creionul. Merg cu un prieten/ prietenul). Apariţia formei articulate este determinată şi de ocurenţa în anumite contexte adjectivale. Astfel, dacă majoritatea adjectivelor cer în topică antepusă folosirea formei nearticulate (acest prieten / care prieten / niciun prieten / oricare prieten), pentru adjectivul de întărire şi pentru adjectivul nehotărât tot se impune folosirea formei articulate (prietenul însuşi/însuşi prietenul, toţi prietenii).

 Apariţia articolului hotărât în faţa numelor proprii masculine (lui Vasile), a unor feminine abreviate (lui Bety), a unor derivate comune pentru ambele genuri (lui Irinel, lui Catrinel) sau a unor nume invariabile (lui Carmen) a fost corelată cu sensibilitatea limbii române la parametrul animatului şi explicată în contextul subgenului personal.

Condiţiile de ocurenţă ale articolului posesiv sunt impuse de contexte sintactice specifice. Valorile morfologice multiple ale cuvintelor cu corp fonetic redus fac dificilă recunoaşterea acestora pentru un străin. Un prim pas în înţelegerea acestui articol l-a reprezentat explicarea ocurenţelor specifice: în poziţia numelui predicativ (Casa este a vecinului / a mea), când genitivul sau posesivul apar în faţa substantivului (a mea / a părinţilor casă), când între substantiv şi genitiv sau posesiv se intercalează un adjectiv sau un atribut prepoziţional (casa frumoasă / de lemn a vecinului / a mea), când substantivul regent este nedeterminat (o casă a mea / a vecinului).

Un prim pas în recunoşterea valorilor morfologice ale sunetului a l-a reprezentat explicarea inventarului şi exemplificarea fiecărei valori prin contexte relevante. După aceea, am recurs la exerciţii de diferenţiere în  enunţuri a valorilor morfologice şi de alcătuire a unor enunţuri pentru fiecare valoare morfologică.

În clasa adjectivelor o primă problemă a constituit-o clasificarea acestora. Folosirea procedeului contextual de delimitare a paradigmelor a condus la diferenţierea claselor de adjective. O atenţie deosebită am acordat omonimiilor preluate de adjectiv de la substantiv (unei fete frumoase) şi clasei restrânse a cuvintelor încadrabile la mai multe părţi de vorbire (atât, puţin, mult, tot)[14], în special pentru apariţia unei forme specifice de genitiv-dativ plural (atâtor (a), puţinor(a), multor(a), tuturor(a) şi coexistenţei în variaţie liberă a construcţiei de genitiv şi a unei structuri analitice în acuzativ (a mulţi, a puţini, a tot).

Bogăţia flexionară a limbii române face dificilă înţelegerea funcţionării clasei pronumelor şi, în special, a cliticelor pronominale[15]. Introducerea treptată a noţiunilor de morfologie, explicarea noţiunii de clitic pronominal şi discutarea ocurenţelor specifice pentru limba română au presupus parcurgerea mai multor etape: înţelegere, recunoaştere, operarea cu cliticele pronominale în contexte diferite. Inventarul bogat al formelor neaccentuate ale pronumelor personale  şi reflexive, valorile morfologice, sintactice şi stilistice ale acestora au fost dezambiguizate în contexte create prin comparaţia cu alte limbi şi cu limba slovenă. De o importanţă majoră pentru studiul morfologiei o are, în opinia noastră, parcurgerea sistematică a teoriei cliticelor şi a pronumelor relative.

Termen relativ recent introdus în lingvistică, cliticul desemnează toate formele pronumelor personale şi reflexive, ale adjectivelor demonstrative şi posesive ocurente în registrul popular al limbii (ăst- an, mă-sii), caracterizate prin pierderea accentului, implicit a independenţei sintactice, gruparea cu un cuvânt suport (a luat-o la sănătoasa, spre deosebire de a luat-o de nevastă), uneori prin amalgamarea informaţiei morfosintactice a celor două componente.

Diferenţele funcţionale privesc în acest registru atât probleme de semantică: pierderea capacităţii referenţiale a pronumelor neutre şi a reflexivelor nonsintactice (dă-i cu bere, dă-i cu vin – Caragiale spre deosebire de dă-i cartea copilului), cât şi aspecte sintactice: capacitatea unei forme de a ocupa poziţii sintactice diferite (pronumele reflexiv de dativ poate fi: marcă a diatezei reflexive: şi-a închipuit; complement indirect în structurile obiective sau reciproce: şi-a cerut seriozitate, şi-au spus secrete; atribut pronominal: şi-a spus părerea) sau aspecte pragmatico-stilistice: tabla a şters-o cu atenţie – neutru, nemarcat stilistic/ a şters-o englezeşte – familiar, argotic. De asemenea, capacitatea cliticului reflexive de a diferenţia sensuri am considerat-o importantă (a duce/a se duce; a uita/ a se uita).

Prezentarea inventarelor, exemplificarea valorilor specifice, exersarea în conversaţie au fost de un real folos în înţelegerea importanţei cliticelor pronominale în limba română.

Relativele şi interogativele prezintă interes mai ales pentru distincţiile funcţionale marcate prin apariţia în contururi intonaţionale diferite (interogativele în contur intonaţional ascendent, iar relativele în contur intonaţional descendent), prin rolul de mărci ale subordonării în frază al relativelor, prin importanţa acestora în formularea întrebărilor.

Asimetria sistemului relativelor este evidentă şi în diferenţele de inventar dintre interogative şi relative,  pronumele  compus ceea ce fiind singurul care  funcţionează numai ca relativ. 

Considerat centru al enunţului, verbal interesează în orice limbă prin sistemul flexionar complex, prin varietatea formelor şi posibilitatea de ,,codare a argumentelor” (engl. argument coding), prin dubla sau tripla natură a formelor verbale nepersonale.

Sub aspectul clasificării, există multiple divergenţe în lingvistica românească referitoare la numărul de conjugări. Din motive strict didactice am folosit clasificarea tradiţională a verbelor în conjugări, nuanţând acolo unde a fost necesar diferenţele de funcţionare în cadrul aceleiaşi clase.

Am analizat  structura morfematică a prezentului, subliniind existenţa a două subclase la conjugările I şi a IV-a, denumite în gramaticile mai noi prezent tare (verbe care se conjugă fără sufix: a cânta, a învăţa, a coborî), respectiv prezent slab (verbe care se conjugă cu sufix (a lucra, a citi, a urî). Numai practica ne poate ajuta să diferenţiem şi să selectăm şi să folosim corect formele cu sufix şi pe cele fără sufix. Am înregistrat la studenţii sloveni oscilaţii în folosirea sufixelor (*dorează) motivate de înscrierea incorectă a verbului într-o conjugare.

Structura morfematică a formelor de trecut şi de viitor, posibilitatea apariţiei în construcţii inversate (fost-am, fi-voi), posibilitatea exprimării valorilor de viitor prin mai multe mijloace[16] (auxiliarul a vrea+infinitiv: voi veni, auxiliarul a avea+conjunctiv: am să vin , auxiliarul o+conjunctiv: o să vin, formele aferezate: oi veni) au constituit alte puncte de interes în discuţiile asupra flexiunii verbale.

Interesul manifestat de unii studenţi în cunoaşterea formelor verbale nepersonale ne-a condus spre detalierea unor probleme teoretice de tipul: structura morfematică şi valorile infinitivului în limba română[17], apariţia infinitivului fără morfemul a pe lângă verbul a putea ţi implicaţiile sintactice ale acesteia[18], dubla natură a formelor de participiu şi gerunziu în română[19], precum şi comparaţia ocurenţelor formelor de supin în română ţi slovenă.

Părţile de vorbire neflexibile reprezintă un alt domeniu de interes pentru studiul limbii române ca limbă străină. În folosirea adverbului am încercat să corectăm câteva greşeli tipice, precum poziţionarea greşită a adverbelor în formele verbale compuse (*am bine ştiut), ocurenţa adverbelor în context participial (lucru bine ştiut), topica tematică a adverbelor interogative (Unde ai fost?). Am acordat o atenţie deosebită subclasei semiadverbelor[20], posibilităţilor diferite de a exprima prin semiadverbe categoria sematică a aproximării (cam, vreo, la).

Regimul prepoziţional şi capacitatea prepoziţiilor de a impune funcţii sintactice datorită sensului lor şi  rolului lor pragmatic al acestora pun în evidenţă  mai multe dificultăţi. O primă dificultate este cunoaşterea specializării semantice şi cazuale a prepoziţiilor, ocurenţa formelor articulate sau nearticulate ale substantivului după anumite prepoziţii. Am propus clasificarea prepoziţiilor din perspectiva gramaticii generativ-transformaţionale în prepoziţii cerute de regimul verbului (convieţuieşte cu, constă în, depinde de, se erijează în, se pretează la) sau prepoyiţii care funcţionează ca centre de grup sintactic. Prin exerciţii de analiză comparativă (precizarea regimului unei prepoziţii de tipul deasupra casei / acestuia / alor mei / cui, nimănui // deasupra-i // deasupra mea) am pus în evidenţă diferenţa de caz şi de natură morfologică a elementului ,,guvernat” de prepoziţie (substantiv, pronume, adjectiv). Posibilitatea variaţiei libere a unor construcţii prepoziţionale (Sunt în / la Paris. Ne vedem în / pe zece septembrie) sau a ocurenţei unor preopoziţii specifice după vebele de mişcare (Vin din parc. Merg spre facultate. Plec de la teatru) ne-au permis discuţii detaliate despre semantica, sintaxa şi pragmatica prepoziţiilor româneşti.

În sintaxă, una dintre problemele cel mai frecvent dezbătute este dublarea complementelor indirect şi direct. Un prim pas în abordarea didactică a acestei probleme l-a constituit înţelegerea funcţionării cliticelor pronomonale în română. Folosirea prepoziţiei pe şi dublarea clitică a complementelor au fost explicate prin sensibilitatea limbii române la parametrul animatului şi prin comparaţia cu limba slovenă, în care substantivele animate au la acuzativ o formă de genitiv, diferită de ce a substantivelor non animate. Discuţia  asupra acestei probleme antrenează o multitudine de factori morfologici, sintactici, pragmatici. Pornind de la contexte simple (Citesc cartea / Cartea o citesc / Cartea am citit-o ieri. O ştiu pe Milica: L-am ajutat pe Goran. Nu am supărat pe nimeni), am formulat reguli de selecţie a construcţiei prepoziţionale sau neprepoziţionale, pornind de la calitatea morfologică a cuvântului care apare în poziţia obiectului direct, de la influenţa topicii în apariţia dublării, de la caracterul animat / nonanimat al numelui sau de la o preferinţă a vorbitorului pentru o anumită selecţie pragmatică.[21]

            La nivel lexical, am observat o tendinţă constantă de adaptare a cuvintelor la sistemul sloven de formare a cuvintelor (habilitacija pentru abilitare). Fondul lexical comun slav, chiar dacă prezintă unele diferenţe fonetice sau limitări stilistice ne-a ajutat în fixarea unor campuri semantice sau lexicale. Cunoaşterea şi compararea etimonului a reprezentat o modalitate de identificare a sensului comun în cele două limbi. 

Concluzii

Deşi fac parte din două familii de limbi diferite, cele două au un lexic comun, motivat de influenţa slavă exercitată de-a lungul timpului asupra limbii române, dar şi unele modalităţi de exprimare a unor categorii (impersonalul, posesia), precum şi părţi de vorbire asemănătoare (pronumele reflexiv).

Cunoaşterea celor două limbi, precum şi comparaţia cu alte limbi romanice sau slave, aprofundarea teoriei lingvistice generale şi a celei referitoare la studierea unei limbi într-un mediu alogen facilitează găsirea unor modalităţi optime de accesibilizare a conţinuturilor  în demersuri didactice coerente.

 

SOME DIFICULTIES IN LEARNING ROMANIAN LANGUAGE

BY SLOVENE STUDENTS

 

Abstract

 

In this article, I am presenting some of the difficulties discovered during the courses of Romanian language, culture and civilization in the University of Ljubljana, Slovenia, and am suggesting some teaching solutions tested in the seminars.

Starting from the framework of functional-cognitive grammar, the solutions chosen for interpreting and correcting students’ expression mix together semantic, didactic and pragmatic criteria. The article constitutes the starting point for a Romanian Language textbook tailored for Slovenian students.

 


[1] James C & Garret P. (eds), Language  Awarness in The Classroom, Longman, London, 1992.

[2] Frank, C&Rinovolucri, M., Grammmar in Action: Awarness Activities for  Language learning, Prentince Hall, New Jersey, 1983.

[3] Andrews, S & Mc Neil, A, Knowledge about language and the ,,good langauage learner” in Bartels, N (ed), Applied Linguistics and language teacher education, Springer, New York, 2005, p.159-178.

[4] Cots, J & Arno, E., Integrated language teachers’ discipline knowledge in a language course in Bartles, N (ed), 2005, p. 59-78.

[5] Conceptul de gramatică universală se referă la posibilitatea identificării unor trăsături comune tuturor limbilor, denumite şi universalii lingvistice, alături de trăsături variabile care le diferenţiază, denumite parametri lingvistici. Pentru istoria conceptului şi accepţiile termenilor universalii lingvistice şi parametri lingvistici, vezi International Encyclopedia of  Linguistics, Oxford, 1991, vol. I-IV, Paolo Ramat, Typologie linguistique, Presses Univeritaires de France, 1985, M. A. K. Halliday, An Introduction to Functional Grammar, Arnold Heder Hedline Group, Londra-New York, Sydney, 1994, Jack Feuillet, Introduction ŕ la tipologie linguistique, Honoré Champion Editeur, Paris, 2006.

[6] Dintre lucrările fundamentale de pragmatică, amintim Stephen Levinson, Pragmatics, Cambridge University Press, 1983, François Armengaud, La pragmatique, Presses Universitaires de France, premičre édition: 1985, troisičme édition corrigée, 1993; Moescheler, Jaques, Théorie pragmatique et pragmatique conversationnelle, Armand Colin, Masson Paris, 1996; pentru română, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Naraţiune şi dialog în proza literară românească, 1992; Conversaţia. Structuri şi strategii, All, 1995 (2001); Limbaj şi comunicare, All, 2003, Aurelia Merlan, Sintaxa şi semantica-pragmatica limbii vorbite. Discontinuitatea, Editura Universităţii ,,A.I.Cuza” Iaşi, 1998, Margareta Manu Magda, Elemente de pragmalingvistică a românei vorbite regional, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2003.

[7] Pentru concepţia gramaticilor de unificare şi bibliografie adecvată, vezi Verginica Barbu, Despre gramaticile de unificare în Analele Universităţii Bucureşti. Limba şi literatura română, anul XLIX (2000), p. 45-53.

[8] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, 1999, p.174-179.

[9] Pentru accepţiile termenului funcţional, vezi Dicţionar de ştiinte ale limbii, Editura Nemira, 2001, p. 228-229, iar pentru metodologia şi sistemul gramaticii funcţionale, Simon C. Dik, The Theory of Functional Grammar, Foris Publications, Dordrecht-Holland/Providence – USA, 1989.

[10] André Martinet, Fonction et dinamique de la langue, Armand Colin, 1989.

[11] Pentru valorile lui i, vezi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. XXXII-XXXIII.

[12] Pentru conceptul de context diagnostic, vezi Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Editura Academiei, 1970, p. 71-72.

[13] Pentru semnificaţiile conceptului nume abstract, vezi Les noms abstraits. Histoire et théorie. Actes du colloque de Dunkerque (15-18 septembre 1992). Textes réunis par Nelly Flaux, Michel Glatigny, Didier Samain, Presses Universitaires du Septentrion, 1996.

[14] Pentru valorile morfologice şi analiza acestor cuvinte, vezi Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas, 2003,  p.65-74.

[15] Vezi cap. Clitics în International Enciclopedya of Linguistic, Oxford, 1994; Alexandru Graur, Les verbes ,,réfléchis” en roumain, Bulletin linguistique, VI, 1938, p. 42-89;  Gabriela Pană Dindelegan, Capcane ale gramaticii (II): forme pronominale atone cu funcţie sintactică sau fără funcţie sintactică? în LLR, anul XXVII, nr.2. 1998, p. 3-7 (reluat în Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Editura  Humanitas, 2003, p. 87-102).

 

[16] Pentru abordarea detaliată atât sub aspect diacronic, cât şi sub aspect sincronic a viitorului românesc, vezi Elena Berea Găgeanu, Viitorul în limba română

[17] Vezi, Finuţa Asan, Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului în Studii de gramatică, I, 1956, p. 97-107, Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, Corina Cilianu-Lascu, La nominalisation des verbes de changement d’etat en roumain et en française în AUBBLLR, XXXV,1986, p.61-63, Mariana Cuza- Observaţii asupra nominalizării acţiunii şi rezultatul ei în română şi italiană în AUBLLS, XXXV, 1986, p. 63-65, Sorin Stati, Valorile participiului în Limba română, VII, 1958, p. 27-30, Rodica Ocheşeanu, Despre valoarea verbală şi adjectivală a participiului în Limba română, 1954, III, 6, p.16-21, Janeta Drăghicescu, Remarques sur le construction ,,gerunziu cu acuzativ” în Revue roumaine de linguistique, tome 35, 4-5-6, Juliet-Decembre, 1990, p.303-307.

[18] Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxă si semantică, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1992, p.119-121.

[19] Vezi Flora Şuteu, Însemnări pe marginea anumitor construcţii gerunziale în Limba română, VI, 5, 1957, p. 15-22, Matilda Caragiu Marioţeanu, Sintaxa gerunziului românesc în Studii de gramatică, II, 1957, p. 61-89.

[20] Pentru noţiunea de semiadverb şi diferenţele funcţionale dintre adverb şi semiadverb, vezi Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 81-83.

[21] Din bogata bibliografie a problemei, amintim: Vasile Frăţilă, Sensul şi întrebuinţarea prepoziţiunilor în limba română, Galaţi, 1905, p. 36-37; Sextil Puşcariu, Despre pe la acuzativ în DR, II, 1922, p.563-564; Alexandru Graur, Contribution ŕ l’étude du genre personnel en roumain în BL publié par Alexandru Rosetti, XIII, 1945, p. 97 şi urm.; H.Tiktin, Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1945,  Nicolae Drăganu, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor, Bucureşti, 1953; Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965 (vol. I); Alexandru Graur, Reluarea complementului în LR, anul XVIII, 1, 1969, p. 89-90, Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 165-167; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, Maria Manoliu-Manea, Gramatică, pragmasemantică, discurs, Editura Litera, 1993,p.  92-98 , Gheorghe Doca, Pe + obiect direct: o abordare psiholingvistică în AUBLLR, 1989, p.10 şi urm.; Emil Ionescu, A HPSG Approach to Accusative Clitic Doubling in Romanian în AUBLLR, XLVIII; 1995, p. 65-76; D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, 1997, p.107-112; Alexandra Cornilescu, Observaţii privind interpretarea acuzativului prepoziţional în limba română în Actele Colocviului catedrei de limba română, 22-23 noiembrie 2001, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 25-40; Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas, 2003 p. 165, 182, 226.